Omul de zapada

Omul de zapada, de Cezar Petrescu, una dintre cartile pe care le-am iubit in copilarie, imi amintesc ca am sorbit-o si am recitit-o de nenumarate ori. Ce m-a cucerit din prima, pai aveam copii mai mici si copii mai mari, copii mai saraci sau mai avuti, mai timizi sau mai neastamparati, aveam nerabdarea lor pentru prima ninsoare cu aripi de zambet, si bineinteles un om de zapada fermecat care ne-a rasplatit in final cu izbanda binelui. Dar ce era absolut fascinant pentru mine atunci era faptul ca autorul avea o bagheta magica, da chiar magica, ii fusese daruita de Sfanta Vineri si cu ajutorul ei puteam trece pragul oricarei case sa ascultam si sa privim minunatele personaje protejati si nevazuti. Am visat de multe ori ca ma aflu intr-o casa noua in care nu se stie cum am intrat si eram nevazuta si libera sa descopar in liniste fiecare poveste a fiecarei camarute in parte.
Ce pacat ca nu puteam sa fiu invizibila pe viscolul asta de azi, sa nu ma atinga, sa nu il deranjez doar sa il admir cu ochi de spectator. Sau daca as fi invizibila cand ma supara cineva, dispar si gata, macar pe YM pot face asta, special thanks to Jerry Yang and David Filo.
Status : invisible!

Primul meu jurnal - Tragedii de copil

Imi amintesc destul de clar ziua in care am inceput sa scriu primele notite intr-un jurnal. Eram clasa a sasea si fusesem fericita invitata la ziua de nastere a unei prietene care din pacate pentru mine locuia intr-un oras apropiat. Optiuni de transport : trenul, parerea mamei : absolut periculos, ceea ce pare destul de amuzant acum. Acum, insa atunci a fost o tragedie, tragedia ca o sa pierzi toata distractia , ca ceilalti colegi vor profita de ocazie sa se imprieteneasca si tu o sa ramai pe dinafara, tragedia ca toti vor rade de faptul ca trenul este cauzator de chestiuni inspaimantatoare. In lipsa de idei alimentatoare de venin nutrit impotriva omenirii care m-a oprit sa particip la un asemenea ilustru eveniment m-am catarat in nucul din gradina dotata cu un jurnal si un instrument de scris. Si am scris, si am scris , cat de mult toti sunt impotriva mea, cum o sa mi se schimbe toata viata din aceasta cauza, cum nu vreau sa mai vad pe nimeni vreodata si nimic nu ma va mai putea face fericita. Si am nutrit toate aceste sentimente, si le-am nutrit si le-am nutrit pana cand s-a facut noapte si imi era foame si mancarea era in bucatarie si bucataria era in casa si casa era in curte si sa rupem lantul de cine era unde...well mama era in casa....tragedy over, life is good again dupa o portie de mancare facuta de mama. Asa ca ne-am reimprietenit.
Concluzie : tragediile de ieri sunt nimicuri pentru tragediile de azi si tragediile de maine sunt atat de mici pe langa cele de pomaine.

La vida es un carnaval!

Spring

Astazi este o frumoasa zi de primavara, 9 martie, inceput de inviere a naturii, gazulite ametite, trezite din somnul sub mantia alba a iernii. Soarele stralucitor ne imbie cu razele lui aurii. E atat de frumos incat parca toate simturile renasc.

De fapt…..nooootttttttttttt, niciuna din afirmatiile compunerii unui scolar prezentate mai sus nu este adevarata. Daca vreti adevarul, adevarul gol golut il gasiti “anexat” in imaginea urmatoare:

Destul de trist, dar adevarat, iarna ne rade in fata: v-am pacalit din nou. Si e frig, atat de frig, pe deasupra mai bate si vantul. Dar cel mai amuzant este pentru domnisoarele care au trecut la pantofi deja, s-au distrat de minune astazi. Una dintre ele, fericita ca a reusit sa ajunga la metrou se indreapta frumos, isi impune o atitudine de diva invingatoare a viscolului de afara deci sa recapitulam atitudinea da, ca sa intelegem: spate drept, pieptul inainte ca la orele de sport din liceu, pe antebrat geanta frumos cu mana usor ridicata si mergem leganat si totusi hotarat, cand……ramane blocata in bara de trecere de la metrou, a naibii bara, a fost tratata prea brusc asa ca ii aplica aceeasi atitudine si domnisoarei care trist trebuie sa o ia de la inceput cu afisarea increderii de sine intr-o zi fara noroc prea mult.

C’est la vie toujours parchive!