Filaj

În această seară asteptând un Moş, nici Craciun, nici Nicolae, unul doar pentru mine că am fost tare cuminte, am  privit pe geamul sufrageriei. Acum să nu vă imaginaţi că m-am îmbolnăvit cu acelaşi microb ca doamnele în vârstă care stau ascunse după perdele şi urmăresc posibili suspecţi, pasibili de plată a întreţinerii, nu e niciun secret şi nicio ruşine că aşa se întamplă mai ales pe la noi, prin capitală.
Nu, chiar nu fac acest lucru, dar mi-a atras atenţia o maşină din care a coborât un baiat care presupun că aştepta o fată... şi o astepta şi o aştepta. A parcat în faţa scării să îşi poată urca prinţesa în maşină de pe ultima treaptă, işi dorea probabil să facă o bună impresie şi nu a parcat niciunde, măcar temporar. A trebuit să mute maşina de şase ori pentru a face loc celorlalţi trecători pe patru roţi, am numărat. După cele şase mutări, cam douazeci de minute, am crezut că înnebunesc aşteptând, nu ştiu cum s-a simţit el, a coborât şi prinţesa. Acum am văzut şi eu prin ce trece un băiat care îşi aşteaptă prietena cu drag în maşină în faţa blocului şi de ce unii dintre ei sunt iritaţi şi obosiţi din primul minut al întâlnirii. Vina tot a lui cred că a fost, putea parca undeva, dar eu pe cuvânt nu am lăsat niciodată pe nimeni, nici de sex feminin, nici masculin să ma aştepte atât, în maşină, langă scări de bloc.
Ce face aşteptarea din om, stau şi urmăresc bieţi cavaleri prin ferestre.

Moşu' din Noiembrie

Este un clip publicitar difuzat destul de des zilele acestea de televiziuni cum că în fiecare grup de prieteni este unul care începe cam de prin noiembrie să simtă spiritul Craciunul şi îşi sună absolut toţi prietenii să le facă urări. Mă distrează foarte tare pentru că ce să mai mă cam regăsesc în el, cine se gândea la colinde de săptămână trecută, nu ştiu, că eu nu recunosc nimic.
Dar acum vine luna decembrie, nu mai aveţi nicio scuză dragii mei, păi dacă nu ne entuziasmăm de acum, sărbătorile trec repede şi după aceea totul parcă îşi pierde farmecul, lumea amorţită se întoarce fiecare la ale lui.
Crăciunul cred că merită şi el o lună de spirit, aşa că eu nu vorbesc cu niciun "Scrooge" decât cu cei care au fost deja vizitaţi de cele trei spirite.

Despre copii

Eu nu am un copil încă, nu am crescut un copil, de aceea consider că părerea mea nu este în niciun caz la fel de pertinentă ca a unui părinte. Ce mă împinge să scriu despre acest lucru este faptul că în ultimul timp am asistat voit sau nevoit la foarte multe discuţii despre cum trebuie crescut şi educat un copil.
Ce m-a deranjat cel mai tare la aceste discuţii purtate de colegi, prieteni, cunoştinţe este înverşunarea celor care susţineau punctul lor de vedere ca unanim valabil, descalificând toate celelalte păreri şi simţindu-se regi absoluţi, felul în care işi priveau cu dispreţ partenerii de dialog. De când mă ştiu încerc să accept fiecare idee a celor din jur, să o analizez prin filtrul propriu şi să îi pun o etichetă pentru mine şi atât, îmi plac ideile, îmi place să le ascult şi să invăţ din ele mai mult decât atât încerc să le respect pe fiecare în parte chiar dacă uneori îmi e greu, lucrez aici, nu simpatizez deloc să tai şi să spânzuri în declaraţii. Nu vreau să vorbesc despre cazurile excepţionale şi tragice ale educaţiei date de unii parinţi, mă gândesc doar la familii normale, părinţi normali care încearcă să facă pentru copiii lor ce consideră că este mai bun.
Sunt copii răsfăţaţi, copii care nu sunt responsabilizaţi în niciun fel, copii prea protejaţi, copii spartanic crescuţi cu setul de reguli şi proceduri de rigoare.
Ce cred eu....acum când  nu sunt încă părinte :
Cred că fiecare părinte are dreptul să îşi crescă propriul copil aşa cum consideră, repet nu vorbesc despre cazuri   excepţionale, fără să i se spună ce, cum, de câte ori greşeşte mai ales în cercuri care nu permit apropierea necesară pentru un astfel de sfat.
Cred că fiecare părinte îşi simte copilul, simte nevoile acestuia, îsi poate da seama unde trebuie să fie mai drastic şi unde îngăduitor.
Cred că un copil nu poate fi educat la fel ca un căţeluş cum am mai auzit, un copil trebuie ascultat, respectat şi înţeles astfel încât personalitatea şi încrederea lui să aibă valorile necesare devenirii sale.
Mai cred că toţi avem dreptul la o părere : părinţi, copii, sfătuitori ai părintilor fără să fie la rândul lor părinţi, cel mai important este cum alegem să ne exprimăm părerea.

Gânduri..

 Se pare că iarna se apropie cu paşi vioi de noi, ceaţa de afară îmi spune că aşa e. Sunt foarte tristă că în acest an sărbatorile sunt în zile de weekend şi nu sper la alte zile libere şi pentru mine Crăciunul este atât de important.
Dar le aştept cu drag oricum, aştept să simt fior de sarbătoare şi să ne cuprindă pe toţi.

Pian

Cânta la pian din nou, sunetele pluteau uşor, mângâind crengile ude ale copacilor dezgoliţi şi se stingeau lovindu-se de întunericul nopţii, porneau cascade de culori şi gânduri, se loveau de ziduri şi se întorceau mereu, uneori fără să fie auzite, la fel de ascuţite. Ea cânta în continuare şi se porni în vânt şi toată atmosfera nopţii se unduia învolburată uimita de iureşul venit de nicăieri, trosneau păduri, plângeau nori, luna stătea ascunsă, dealurile din faţa casei păreau să se fi făcut mici...Vedea pe geam mărul zbătându-se şi frunzele ameţite învârtindu-se în aer, lumina slabă a becului de-afară......Apoi a ridicat usor mâinile şi ultima notă a străpuns aerul rece şi a sunat cristalin, s-a făcut linişte şi-un milion de zâne albe şi-au pornit călătoria spre pământ, a nins o zi şi-o noapte, pământul s-a albit.....era doar linişte şi infinit.....şi pentru toate lucrurile care păreau fără sens, sensul a rămas ascuns, pentru tot ceea ce doare şi este de neînţeles nu există decât infinit şi neputinţă....neputinţa doare îngrozitor.
Aş vrea să am grijă de tine aici şi acum pentru că doar aici şi acum există, de ce uităm mereu....

Tristete

Astăzi sunt doi ani de când am pierdut pe cineva foarte drag. Şi se aşterne un soi de resemnare şi neputinţă şi uiţi şi accepţi. Cu resemnarea am luptat cu înverşunare la început, aş fi vrut să sufăr, să sufăr şi să doară înfiorator până la urlet, credeam că aşa ea simte durerea noastră şi mai rămâne cu noi. Atât de tare m-a înfiorat liniştea care se aşterne după şi cum fiecare ne întoarcem la lucrurile noastre de zi cu zi, aş fi vrut sa ţip să îi fac pe toţi să înteleagă faptul că eu nu mai văd continuarea, mi-aş fi dorit să nu mai fiu atât de om...să am capacitatea să las în urmă, le-aş fi purtat pe toate, toate durerile în braţe şi m-aş fi târât cu ele numai să nu accept că noi oamenii avem puterea să punem toată suferinţă în cutii colorate frumos, le deschidem din când în când şi indiferent ce ar fi o luăm de la capăt.
Îmi e dor şi  aş vrea să o visez, aş vrea să îmi amintesc mai des, zâmbetul ei, faţa luminoasă, mâinile ei mici, cum mă striga, cum uitam tot când vorbea şi cum o provocam şi o întrebam de o mie de ori aceleaşi lucruri doar ca să aud poveştile ei, lucrurile pe care mi le spunea de fiecare dată când ne despărţeam, felul în care mă ţinea de mână, nu uita niciodată zilele noastre de naştere, avea tradiţiile ei pe care le respecta atât de riguros, în fiecare an de Craciun cadourile pentru toţi nepoţii ei, era prima care ne aşeza ceva sub brad, magia de a ne iubi pe fiecare în parte protejându-i întotdeauna pe cei mai mici.
Cât îmi era de dragă, avea ceva m-aş fi lipit de ea, avea linişte şi răbdare în ochi, avea modestie şi dăruire, a muncit mereu, mai mult pentru alţii şi simţeam că ar fi făcut aceleaşi lucruri dacă ar fi trebuit să o ia de la capăt, avea mulţumirea de sine a omului care ar fi dat totul pentru bine, pentru ce trebuie făcut, pentru ce ştia ea că e corect.
Pantofi cu toc micuţ - discret, eleganţi, geantă asortată şi pardesiul ei maron, rujul mereu la locul lui, paşii ei mărunţi, zâmbetul ei când ne vedea, aş vrea să nu uit nimic.
Nu era nimeni alături de care m-aş fi plimbat pe sub castani în seri de vară, nimeni pe care să îl doresc mai mult să ne calce pragul şi să se aşeze la masă langă mine, aş fi făcut orice să fiu în preajma ei şi să ne pierdem în filozofii.
Şi când ma gândesc că prima dată când am rămas singură cu ea acasă, într-o dimineaţă după ce i-am condus pe părinţii mei la poartă am încercat să îi evit îmbrăţişarea .........Apoi ştiam fiecare pas pe care îl făcea, eram umbra ei şi îmi e dor şi nu-i nimic mai rău decât atunci când pierzi.......şi timpul nu se mai întoarce.....de multe ori mă întreb unde se duce şi care e motivul paşilor grabiţi.....
Mi-e dor...

Nu am mai scris demult...

Mă deprimă tare ce se întâmplă în general la noi pe plaiuri mioritice atât la nivel înalt cât şi la nivelul fiecăruia, modul în care sunt toţi afectaţi din motive diferite direct sau indirect.
M-am gândit mult la o soluţie, fiecare avem nevoie de o oarecare reinventare într-un moment în care punctele noastre de sprijin nu mai sunt atât de stabile sau nu mai sunt suficiente pentru noi.
În altă ordine de idei, într-un ton mai optimist deşi s-a stricat hard diskul calculatorului din dormitor prietenul meu cel mai bun dintre cei mai buni a instalat linux, vai şi nu îmi place deloc. Într-o seară după ce el a adormit m-am chinuit cincsprezece minute să nimeresc o parolă că îmi cere la tot pasul şi într-un final fără rezultat am considerat că cea mai simplă metodă de închis un calculator e scosul din priză....da, şi eu sper sincer că nimeni nu s-a prins ce am făcut, şi când spun nimeni mă refer la el.
Ca noutate de vreo două săptămâni mă pasionează cărţile lui Larsson, le găsesc captivante şi uşor de citit, mă relaxează seara după o zi stresantă, mai nou cam aşa sunt toate.