Medici

Am crescut într-o familie destul de bogată în medici, unchi, mătuşi, veri., mama, şef de laborator de spital, înconjurată de cadre medicale. Deci am avut doctori pe lângă mine cu duiumul, şi totuşi am avut întotdeauna o puternică aversiune faţă de ei, în general, nu de ei, rudele, prietenii mei. De ce, aparent inexplicabil, în copilărie, cert este că a rămas mereu acolo, mai mult a crescut o dată cu mine. În ultimul timp m-am lovit de ei mai des decât mi-aş fi dorit şi atunci când e vorba de persoane dragi taci şi respiri adânc, nu ripostezi pentru că nu ai nevoie de consecinţe. Cred că număr pe degetele de la o mână medicii în regulă pe care i-am întâlnit. Majoritatea se consideră mici Dumnezei, cu puteri supranaturale care din cauza autosuficienţei, lipsei de interes şi atitudinii superioare dau greş. Şi atunci spun mereu că aşa a fost să fie, au milioane de scuze. Ei au voie să fie indispuşi, să fie revoltaţi pe remuneraţia lor, să fie obosiţi sau fără chef, să repeadă şi să vorbească urât pentru că sunt o categorie socială cu totul specială, mai bună decât oricare alta. De multe ori uită că un medic este şi trebuie să fie mai presus de orice, om, om care ar trebui să ştie să vină în sprijinul altui om pentru că menirea lor este să ajute şi să aline, dar au uitat printre reţete la repezeală, consultaţii fără să asculte de fapt, vizite superficiale ce este de facut. E drept că şase ani de şcoală urmaţi de un rezidenţiat prost plătit nu sunt visul oricăruia dar eu spun că această meserie fără chemare nu ar trebui să fie practicată şi dacă ai chemare nu uiţi pentru ce ai făcut toate aceste sacrificii, nu ca să umileşti, să iei peste picior nişte oameni care nu sunt lângă tine din plăcere, nişte oameni care au nevoie de atenţie şi întelegere pentru care un cuvânt spus cum trebuie înseamnă o zi cu soare. Nu mai există respect, consideraţie pentru omul din faţa ta care plăteşte contribuţii, mai mult, rar uită să mai adauge ceva, omul în locul căruia ai putea să fii şi cu siguranţă vei ajunge să fii, pentru ei bolnavii sunt toţi la fel într-un sens negativ, un fel de supuşi în faţa lor, nu există oameni bolnavi şi medici, există oameni toţi la fel în faţa puterii universului.
Dacă ar fi să dau un sfat mai mult sau mai puţin calificat aş spune să alegem un medic care să fie om, să fie aproape şi la îndemână la care să putem merge pentru orice sfat şi  neapărat să mergem de fiecare dată când simţim că ceva nu este în regulă.

Tristeţe

Mă gândeam că va trece ceva vreme până să scriu iar aici. Adevarul este că exact înainte de acest Paşte am căzut destul de rău, şi după ce că m-am lovit şi mă dor toate, am căzut în noroi, şi sunt plină de mâzgă şi acum.
Dar oamenii puternici nu rămân jos niciodată, se ridică mereu şi mereu, chiar dacă nu ne aşteptam la acest deznodământ o să îi facem faţă cu brio. De ce? Pentru că putem şi e ceva mai sus de orice, voinţa noastră care deşi pare fragilă învinge munţi de foc. Eu ştiu că dacă e cineva să poată, e EA, şi dacă e cineva să vrea tot EA este, mai ştiu că forţa EI nu are limite, mai ştiu că trebuie. Dacă în loc de totul pentru alţii, infinit şi nemărginit ar face doar puţin pentru EA.
Deocamdată e ceaţă şi mi-e frig, hainele îmi sunt ude şi nu le pot da jos dar frica începe să dispară şi dorinţa de soare e primul pas şi o să fac totul să îşi reia locul lui pentru noi.

Orion

Constelaţia Orion este preferata mea, motivele sunt simple, este uşor de găsit pe cerul senin, perlat, pictat cu stele şi în plus are o poveste frumoasă ale cărei variante sunt multe şi foarte diferite de la o zonă la alta. Întrucât luna aprilie este ultima lună în care această constelaţie este vizibilă din România şi pentru a o zări din nou va trebui să aşteptăm până în noiembrie o să încerc să aştern aici legenda ei, aceea pe care am preferat-o eu din multitudinea de posibilităţi.
Orion era un gigant vânător, foarte iscusit, o prezenţă plăcută, îl observaseră chiar şi zeii Olimpului. Vrăjită de iscusinţa lui, zeiţa vânătoarei, Artemis, se îndrăgosteşte iremediabil de el şi trăiesc împreună o frumoasă poveste care aduce mânie în rândul zeităţilor. Cum poate un zeu să iubească un muritor. Într-una din acele zile mitice, zeul soarelui, Apollo i se înfăţisează lui Artemis propunându-i un joc. El garantează că ea, cea mai iscusită în ale vânătoarei şi stăpână peste această îndeletnicire importantă a timpurilor de atunci, nu poate ochi din prima un punct ce se vede timid în zare, într-un colţ de pe pământul muritorilor. Artemis acceptă, ia arcul, ţinteşte şi trage, punct lovit, se aude un zgomot infernal, Orion cade. Păcălită de fratele ei, zeiţa îndurerată şi atât de mâniată de trucul la care au recurs ai ei, îşi plânge iubitul şi hotărăşte să îi păstreze amintirea mereu aproape de ea, pe cerul înstelat. Aşa că îl transformă într-o constelaţie care conţine şase din cele mai strălucitoare cincizeci şi una de stele ale boltei cereşti. Trei stele formează centura lui Orion, alte şase stele formează corpul acestuia, se văd chiar şi sabia şi vârful săgeţii aruncată cu măiestrie.
Detaliile ştiinţifice sunt multe şi foarte interesante, le recitesc cu interes de câte ori am ocazia, însă azi am vrut să rememorez povestea pe care mi-o spuneam mereu privind la Orion.

Sursă foto : wikipedia.

Ciorbă - walking adventure

Dacă aş fi singură singurică pe lume şi ultima mâncare rămasă ar fi o ciorbă de fasole cred că tot aş spune pas, dar nu el, The King of the Master ar devora acest tip de ciorbă de n ori pe săptămână. Acum are şi magnifica scuză că ţine post miercurea şi vinerea, post pe care eu consider că îl ţin în fiecare zi întrucât am o mie de feluri de mâncare pe care evit să le consum. În plus pentru mine postul este un exerciţiu de voinţă, care presupune altceva decât lipsa alimentelor de tip "de dulce".
Dar vedeta subiectului era ciorba de fasole, avem o reţetă minunată care se face în două zile. În prima seară pui fasolea muuultă la fiert, plângi puţin de la ceapă, te ajută toţi la tocat de zarzavat, laşi să fiarbă şi te rogi să se termine cât mai repede să poţi adăuga ingredientele finale. Între timp te plictiseşti şi mergi la calculator, dintr-una în alta e posibil să primeşti un e-mail drăguţ cu un test de inteligenţă, noroc că rezultatul final este : uituc, du-te la bucătărie. Speriaţi de rezultatul testului am purces cu toţii, când ce să vedem, testul avea dreptate, fasolea noastră se zbătea prinsă pe fundul cratiţei şi plângea de durere. Tot de durere a plâns şi The King of the Master, dar nu mai era nimic de făcut, biata ciorbă   a ajuns la gunoi mirându-se de vecinii de locuinţă temporară.
Ei bine în cea de-a doua seară, după ce lăsasem, în prealabil, fasolea în apă pentru o fiebere mai puţin migăloasă, se reia povestea cu lacrimile, cu tocatul zarzavatului şi aşteptatul. Ei bine de această dată în timp ce aşteptăm sunăm toţi cunoscuţii să cerem reţeta pentru ciorba de fasole, reţetă pe care o cunoaştem deja, dar măcar păcălim plictiseala. Spre final trece fiecare prin bucătărie, verifică să nu fie urmărit,  îşi adaugă ingredientele secrete proprii şi ciorba e gata.
Bon appetit.

Modern Family

De ceva vreme am descoperit un serial simpatic, numai bun de urmărit seara sau într-o zi de weekend, are cam tot ce îi trebuie în opinia mea, diversitate, familie, copii, adulti, amuzament.
Trei familii mai mult sau mai puţin normale unite între ele prin simplul fapt ca sunt rude.
Tatăl, Jay, recăsătorit cu o columbiancă mult mai tânără, spectaculos de frumoasă(Gloria), este tipul bărbatului matur, sigur pe el, bogat, amuzat de duritatea lui ca socru, se distrează întotdeauna pe seama celorlalţi. Gloria este unul din personajele mele preferate, conştientă de frumuseţea ei, încearcă întotdeauna cu farmec să le demonstreze celorlalţi că înseamnă mult mai mult decât un aspect fizic deosebit, vorbeşte engleza cu un accent latin. Manny, fiul Gloriei şi acum şi al lui Jay este matur pentru vârsta lui, pasional pentru un băieţel, îi surprinde întotdeauna pe adulţi prin replicile lui.
Claire, fiica lui Jay, are o familie frumoasă, căsătorită cu un bărbat cu un umor foarte bine dezvoltat, trebuie să îmbrătişeze rolul de părinte responsabil, nu la fel de bine văzut de copii. Au împreună două fete, una inteligentă, cealaltă frumoasă şi populară, şi un băiat care în ciuda unei firi naive şi uşor de luat peste picior de către sora lui, încearcă să calce pe urmele tatălui.
Mitchell, fiul lui Jay, este un avocat serios, foarte practic, introvertit, total diferit de partenerul lui de viaţa, împreună şi-au asumat resposabilitatea de a  adopta o fetiţă.
Ei toţi alcătuiesc o familie atipică, condimentată exact cât trebuie cu arome pentru toate gusturile, cu replici amuzante şi de bun gust.

Opinii

Se întâmplă des să mă simt suită forţat într-un tren care porneşte în goană, fără staţii de oprire şi să îmi doresc să cobor, singura posibilitate fiind să sar asumându-mi prea multe riscuri, riscul că mă voi lovi, riscul că îi voi răni pe cei din jur, că se va schimba totul iremediabil. Cam aşa văd eu din unele puncte de vedere viaţa şi societatea în care ne e dat să trăim, suntem liberi în oarecare măsură dar avem limite impuse de propriile nevoi, de nevoile celor dragi, de barierele intelectuale şi sociale, de ceea ce suntem şi ceea ce ne-am dori să fim.

Plouă

Dacă doriţi să faceţi o plimbare astăzi prin Bucureşti nu uitaţi să vă luaţi umbrelă, plouă încet, mocăneşte, e o atmosferă tristă de toamnă târzie, se simte un aer rece ce pătrunde uşor alături de lumina gri prin geamul întredeschis.
Astăzi, dacă aş fi avut vreun cuvânt de spus, aş fi răsucit de două ori pătura peste mine, mi-aş fi potrivit perna cu precizie şi m-aş fi lăsat purtată pe aripile somnului dulce. Probabil că aş fi visat pomi înfloriţi uitându-se uimiţi spre cerul albastru clar întrerupt doar de câtiva nori albi, diafani, plutind sus, sus. Sau poate păduri de salcâm, aş fi zburat îmbiată de parfumul lor ameţitor, albine harnice, copii alergând. Sau poate aş fi visat chiar marea, marea înspumată care îsi poartă amintirile spre mal, îşi loveste trena rochiei cu furie de stânci, se simte regină, apoi se calmează uşor şi se plimbă alene, vine din larg, se miră puţin de nisipul fin şi de oamenii care visează la malul ei, apoi se întoarce din nou spre departe. Mai degrabă aş visa la un spectacol doar al meu, eu şi marea, privind-o cu admiraţie, plimbându-mă fără gânduri la malul ei, valurile să îmi treacă uşor de glezne, să ne bucurăm amândouă de razele soarelui.

Dar am visat destul, aici plouă şi e frig, v-am spus nu?

H&M impresii

Am reuşit într-un final să intru în H&M, în cel din Afi Palace Cotroceni. Despre produse nu mi-am făcut o părere foarte clară, întrucât aglomeraţia şi-a spus cuvântul. Preţurile mi s-au părut în regulă, nici prea prea, nici foarte foarte, ca punct forte aş merge pe fuste şi rochii, sacouri pe alocuri. Nu sunt aceleaşi produse ca pe siteurile din alte ţări, nici cele de pe siteul nostru nu se regăsesc toate, fiind înlocuite de numeroase alte modele.
Cozile de la cabinele de probă şi-au spus cuvântul şi am cedat destul de repede, probând în grabă şi renunţând la tot ce ar fi trebuit reprobat pe altă mărime. Personalul magazinului foarte amabil, zâmbitor şi săritor, au pe alocuri ca şefi de raioane suedezi. Mi-am cumpărat doar o fustă lejeră de vară, de plimbări prin parc, modelul din imagine, dar albastru închis, la un preţ foarte ok.
Aş putea însă să vorbesc la infinit despre disciplina cumpărătorului român, sunt câteva tipuri care ne trag pe noi toţi ceilalţi normali foarte tare în jos. Fetele sunt disperate la cumpărături, trag de haine, îşi iau o mie de articole pentru cabina de probă şi se supără când sunt întoarse din drum, întrucât există şi aici o limită superioară, şapte produse. Cozile la cabine sunt mari, toată lumea îşi manifestă nerăbdarea, se mai găseşte câte o domnişoara care să susţină vehement că ea era la coadă înaintea doamnei care tocmai a intrat, fata care dă numere zâmbeste încurcat, dă binevoitor din cap. Cam aceeaşi domnişoară care mai târziu s-a strecurat printr-un loc nepermis şi s-a aşezat încrezătoare prima la casă, lăsându-ne pe noi, muritoarele de rând să stăm aliniate milităreşte, cu răbdarea încercată.
În concluzie frenezia H&M continuă aici, magazinele sunt mereu pline, cumpărători la tot pasul, la orice oră.

De weekend

A tot circulat prin blogosferă o leapşa, trebuia să precizezi 7 lucruri despre tine, am onorat atunci cu mai multă sau mai puţină inspiraţie. Azi dimineaţă în timp ce veneam la serviciu, pe jos, eu şi gândurile mele, după o oarecare introspecţie, mi-am amintit lucruri despre mine pe care chiar şi eu le uitasem.
Prima mea melodie preferată, eram în prima clasă de şcoală a fost Elton John - Sacrifice, îl rugam pe tata să o pună mereu mai ales când eram în maşină, ţin minte că era şi un leagăn în videoclip.
Pe la paisprezece ani mă întreceam cu băieţii la inot şi câştigam de cele mai multe ori, drept moştenire spate şi mâini de semiînotătoare, nu pot să spun că sunt prea mândră de acest aspect.
Îmi plac elfii şi spiriduşii, poveşti cu zâne, aripi diafane, poveşti de copii şi spiriduşii aceia irlandezi, puşi mereu pe şotii "hello there, mate", muzica irlandeză şi dansul lor, mi-ar plăcea foarte mult să vizitez Irlanda.
Floarea mea preferată e floarea de salcâm cu parfumul ei îmbătător, am avut ocazia să mă joc destul de des în copilărie într-o mica plantaţie de salcâmi, era divin, am împletit zeci de coroniţe, săracele flori.
Am fost înconjurate, eu şi sora mea, de mulţi veri, astfel încât deseori ne jucam împreună în frunte cu tata şi unchii mei, sute de drumeţii, plimbări cu bicicleta, bazin, şi nelipsitul fotbal unde eram plasate strategic de către tata în echipa adversă ca să îi asigurăm un număr convenabil de autogoluri, izbândă garantată pentru el.
Nu am niciun pic de voce, dar îmi place să fredonez, când sunt singură bineînteles, am fost aleasă în corul mut condus cu onoare de tata, rolul nostru este să dăm din buze când se cântă "La mulţi ani", dar destul de aparent ciudat, am fost solistă într-o serbare la grădiniţă, am cântat un cântec despre un ciobănaş care trebuia să îşi ascundă oile de lupul cel rau, îl adoram, din păcate nu mi-l mai amintesc.
Ceva mai de actualitate:
Adorm la filme seara, a doua zi este posibil să aleg un altul astfel încât  la sfârşit de săptămână, de obicei, ajung să văd o dată câte trei-patru finaluri de film ratate.
O zi dedicată lucrurilor pe care le uit în vârtejul cutremurător al lui "trebuie", tot timpul trebuie făcut câte ceva.