Zece lucruri care îmi plac.

Am primit o leapşă de la Mama Anei, să spun zece lucruri care îmi plac. Şi e într-un fel o uşurare că se specifică destul de clar lucruri, pentru că eu aş da fără ezitare lucrurile pe oameni şi sentimente şi trăiri, aşa că atunci când vorbesc despre ceea ce îmi place descriu mai degrabă simţiri decât lucruri. Şi atunci uite o eliberare, lucruri, chiar lucruri care îmi fac zilele mai uşoare.
Zece lucruri care îmi plac :
1. Îmi place marea, liniştită ca o oglindă sau încreţită de vântul nemilos, îmi place să mă simt înconjurată de apă călduţă şi prietenoasă, mă simt cea mai liberă atunci când înot.
2. La fel de liberă mă simt în maşină, gonind pe drumurile noastre din ţară, tot bine e.
3. Îmi place pepenele roşu, aş mânca unul pe seară dacă ar fi posibil, deocamdată nu am început să cumpăr, am nimerit mai la începutul lunii unul prea puţin gustos şi am zis să aştept sezonul lor.
4. Îmi place placa mea de păr, suntem prietene bune, o iau cu mine peste tot, în douăzeci de minute îmi face părul drept drept, iubesc părul meu drept care nu se încurcă, nu mă doare pielea capului la pieptănat, stă frumos şi ascultător fie că e prins, fie că nu, nu mai are cinci bad hairdays pe săptămână.
5. Îmi place să adorm la câte un film şi de fiecare dată mă trezesc fie să sting, fie să dau pe mut.
6. Îmi place locul meu la masa familiei, în cap de masă, doar eu şi tata, strategic lângă uşă, cu cea mai mare vizibilitate a întregului spaţiu, mă face să mă simt importantă şi mă amuz mereu de copilăria sentimentului.
7. Îmi place fondul meu de ten de la Vichy, lejer pe piele de câteodată cred că m-am dat cu el dar nu m-am dat şi oglinda nu trădează mare lucru şi e îmi zâmbesc când îmi dau seama că se poate şi fără.
8. Îmi plac rochiţele de vară, aş vrea să am mii mii.
9. Aaaa, şi ceva fără de care sigur nu aş putea trai, ceva de care am nevoie aproape la două zile, frumos şi galben ca un soare...ghiciţi ce..mămăligă, e bunuţă şi caldă şi în viziunea mea merge cu multe feluri de mâncare la care unii nici nu s-ar gândi. Când eram mică nu prea aveam voie să mănânc mămăligă, mi se spunea că nu e hrănitoare, ei acum recuperez cu succes.
10. Şi nu în ultimul rând internetul şi telefonul meu care ma ţine aproape de cei atât de dragi.
Leapşa merge cu mare drag mai departe către toţi cei care au timp şi dispoziţie.

Amestecate

Scriu rar şi puţin pentru că în ultimul timp sentimentele mele sunt amestecate şi confuze, trec repede de la bucurie la tristeţe, de la entuziasm la neîncredere, şi iar sus şi iar jos. Există momente când uit şi încep iar să visez plutind uşor ca atunci când eram copil apoi aterizarea bruscă în mijlocul traficului bucureştean mă face să revin cu  o străpungere în piept la realitatea de zi cu zi. Am încredere şi încerc să iau fiecare zi cu ce pot aduna bun din ea.
De fapt nu mai vreau sa filozofez pentru că mă dor întrebările din capul meu care nu îşi găsesc liniştea răspunsului măcar satisfăcător.
Aşa că o să povestesc ce am văzut eu inevitabil şi curios săptămâna trecuta fâtâindu-ma printre zilele vieţii.
Primul lucru ciudat a fost un câine fugind disperat, fugărit de o ....pisică, fugea de rupea pământul şi pisica cu aer de cavaler învingător se simţea clar superioară.
Apoi am primit în grijă pe o perioadă determinată un motan pe care când l-am vazut îmi venea să ţopoi disperată sus pe canapea şi să ţip înfricoşată. Noroc că am auzit miaul salvator care m-a readus pe pământ şi m-a asigurat că nu era un pui de felină sălbatică ci chiar o pisică de-a noastră, de pe lângă casa omului. Doar două zile l-am găzduit dar a fost suficient să ne "distrăm un pic". Motanul, inteligent s-a prins în ce cameră dorm prinţesele şi numai străjer acolo stătea zgâriind uşa şi miorlăind a invitaţie înăuntru. Atât de rău a făcut încât Adina a trebuit să îşi ia somnoroasă cearceaful şi perna şi să doarmă cu musafirul.
Iar al treilea lucru ciudat, a fost o maşină, o maşina în culori albastru verzui cu câte o floare maronie roşiatică, nu ştiam că Scooby Doo rezolvă misterele bucureştene, era chiar The Mistery Machine.
Şi am încălecat pe o şa şi v-am spus de viaţa mea, altceva....decât lucruri deprimante as usual.

Vă mulţumesc

Vă mulţumesc mult pentru comentarii, repet înseamnă enorm pentru mine. Câteodată îmi vine să plâng la nesfârşit, dar lumea nu se opreşte deloc şi cei din jur nu îi tolerează pe cei care sunt mereu trişti. Li se pare normal să plângi o zi, două, după care să îţi revii şi să fii la fel ca ei, nu se poate nici asta, dar te prefaci că eşti ca ei şi mergi mai departe. Durerea nu o întelege nimeni şi nici nu îmi doresc acest lucru. Vorbesc strict de oamenii din jurul meu prezenţi zi de zi. Voi aici mi-aţi demonstrat că există prietenie chiar şi aşa fără să te fi văzut măcar o dată.
Iţi multumesc Maria pentru îngrijorare, suntem bine da, o zi mai bine, alta mai rău dar cu încredere.
El a plecat, nu am mai scris, a fost un mare şoc pentru mine, era sprijinul meu, parcă dacă eram de mâna lui, lumea era mai bună, e mai greu la telefon. Pentru orice lucru bun e nevoie de mari mari sacrificii. Mama e bine, e aşa cum o ştiu mereu, deşi poartă toate semnele chinului e puternică şi ne dovedeşte în fiecare zi că poate mai mult ca toţi. Nu o să înţeleg niciodată de ce ea, care pentru mine este şi a fost mereu o zână buna, un om cu nişte calităţi inimaginabile trebuie să treacă prin acest chin....dar nu înteleg prea multe lucruri în ultimul timp.

Cancer

Cel mai urât cuvânt din viaţa mea, un cuvânt în faţa caruia mă pierd, mi-a fost foarte greu să îl pronunţ mult timp, încă îmi este. Când s-a strecurat în cotidianul nostru, am pierdut toate constantele ecuaţiilor mele, toate au devenit necunoscute, nu prea mai ştiu şi nu prea mai înteleg multe lucruri. Toată logica şi-a pierdut sensul, toate adevărurile mele şi-au pierdut din valoare. Nu mai înteleg lucrurile ca înainte. Sufletul meu e o furtuna de vară continuă, cu rupere de nori, cu vânt care doboară totul în cale, crengi culcate la pământ, tunete care amuţesc totul în jur, fulgere care mă orbesc. De fiecare dată după, adun funzele picate, durerile împrăştiate, le ascund pe unde pot şi fac lumină ca apoi să înceapă mereu şi mereu aceeaşi furtună. Să spunem că am avut mereu pe cineva care avea grijă să închidă din ferestre, să îmi capteze privirea, să facă să resimt mai puţin ravagiile. Acum nu mai am, de undeva departe e mai greu să atenuezi din uragan, e aproape imposibil practic, de aceea simt înzecit, de aceea raţiunea mea luptă mereu să îmi învingă temerile şi întunericul ce mă cuprinde. E atât de nedrept şi atât de greu de integrat, cum ea care se luptă permanent, care suportă chinul tratamentului istovitor, are mai multă forţă decât mine. Obişnuiam să respir altfel faptul că toate au un sens, dar nu mai văd sensul, atunci când un om care e totul, care face tot, care poate tot, care e peste tot, care e mai bun decât noi din jurul lui trebuie să sufere, de ce...nu mai are nimic sens şi rost, nu mai înteleg scopul suprem. Nu mai e logică, nu mai e linişte, eu nu ştiu decât că fiecare clipă petrecută cu oamenii dragi ţie valorează cât toate comorile întregi ascunse ale lumii. Nu îmi place că sunt egoistă în convingerile mele, că nu înteleg că ceilalţi au alte valori şi alte priorităţi, cu toata părerea de rău nu pot, nu pot să mai înteleg nimic altceva....

De Marţi

De când mă ştiu am fost foarte ataşată de cei apropiaţi din jurul meu, mama, tata, sora mea. Cu toţii trebuiau să se afle în raza mea vizuală, uşor de găsit, de vizitat, de sunat, întotdeauna cât mai lângă mine. A fost o mare tragedie când am plecat de acasă pentru studii şi m-am trezit singură în Bucureşti, aşteptam sfârşitul de săptămână ca pe  razele întâi de soare mângâietor după o iarnă friguroasă şi rece. Am plâns, m-am întristat, am suspinat, plecam cu sufletul greu de fiecare dată duminică seara, îmi calculam ordonat minutele de convorbiri cu mama, pe atunci erau puţine şi îmi ajungeau cu greu. Uşor, uşor m-am obişnuit, resemnat mai mult de fapt, pentru mulţi eram norocoasă, stăteam singură într-un apartament, pentru mine era un calvar, după patru ani de stat singură i-a venit surorii mele rândul să se desprindă şi am stat împreună. Aşa că deloc surprinzător, acum când el trebuie să plece, chiar dacă doar pentru două luni şi jumătate, mă simt cam ca atunci. Deşi multe lucruri s-au schimbat, sunt mai matură, am o viaţă a mea, ştiu prea bine să mă descurc singură, am o oarecare independenţă, rămân în acelaşi loc cunoscut şi familiar, mă simt totuşi într-un fel cam ca atunci, o fetiţă speriată care s-a trezit brusc singură. E adevărat că nu este un timp incredibil de lung, însă mie aşa mi se pare. Îmi place să îl am aproape, la îndemână să îmi asculte ideile mele copilăreşti când am nevoie, să îl pot suna oricând, să ne trezim împreună dimineată zâmbind că suntem amândoi. M-am obişnuit chiar şi cu faptul că mă tresesc brusc uitându-mă la tenis, chiar dacă doar cu o secundă înainte mă uitam interesată la câte o emisiune sau mai ştiu eu ce, şi cu faptul că uită mereu ce e unde prin bucătărie, privesc amuzată cum cotrobăie peste tot. Îmi place siguranţa pe care mi-o oferă mâna lui, îmi place că mă face să mă simt mai bună, mai capabilă, mai încrezătoare.
Cu cât se apropie mai repede cu atât mai apăsător este nodul din gât care nu mă lasă să respir la fel.
Timpul trece repede, e nemilos cu noi atunci când trăim clipe de bucurie, atunci când suntem trişti se dilată, de fapt timpul nu ne iartă nicicând...
Două luni jumătate cam cât timp înseamnă?.......poate fi mult sau puţin, depinde doar de starea noastră.

Seriale

The Mentalist, ultima descoperire în materie de seriale, m-a cucerit în primele două episoade, acum sunt puţin addicted. Personajul principal este Patrick Jane, un fost presupus medium, care în urma unei întâmplări nefericite ajunge să lucreze ca şi consultant la Biroul de Investigaţii California. Luat peste picior adeseori de către poliţiştii adevăraţi, el devine un membru important al unei echipe de cercetări, rezolvând pentru ei nenumărate cazuri într-un mod original şi intuitiv. Se foloseşte de darul său de a citi oamenii, surprinzător cum poate spune după indicii foarte clare şi logice, pe care numai el le poate vedea din prima, unde ai fost aseară, dacă îţi iubeşti soţia, traume ale copilăriei, motive ascunse. El are o metodă de lucru pe care o respectă mai mereu, intuieşte vinovatul observându-l şi punând întrebări care nu au nicio legătură cu ce vrea să afle de fapt, apoi îi întinde o cursă din care nu poate scăpa. Montează un transmiţator în valiza cu bani, subiect ai unei recompense, asigurându-se ca suspectul ştie de acest fapt şi îl aşteaptă elegant să vină să îl scoată, pune condimente dintr-o cutie în care vinovatul ştie că este contaminată, făcându-l pe acesta să recunoască cerând o urgentă vizită la medic. Se pricepe la oameni şi îi face o deosebită plăcere munca sa, o ia ca pe un hobby, un talent clar de care este foarte conştient şi sigur, nu greşeşte aproape niciodată, singurul caz care îi dă de furcă fiind uciderea mai multor persoane din motive necunoscute, criminalul un psihopat cu un profil bizar, cel care i-a ucis familia, acesta este adevăratul motiv pentru care s-a angajat la poliţie.
Să spunem că seamănă puţin cu Dr House ca siguranţă de sine, traume şi atitudine mereu superioară, însă vesel şi cu o disimulare mai bună a propriilor tragedii, şarmant şi amuzant.

Şi a trecut...

Şi s-a aşezat o oarecare linişte, o să înceapă o uşoară ploaie de tristeţe când se va apropia momentul plecării lui, dar viaţa aşa e, cu surprize de tot felul.
Laitmotivul zilei noastre au fost lucrurile uitate prin alte maşini. Am plasat elegant pe la fiecare câte ceva, întrucât aglomeraţia era mare, şi bine că nu am avut decât două surprize neplăcute, una pantofii care greşiseră drumul şi se îndreptau cu entuziasm către un sejur la munte, spre Braşov, a doua, dvd-urile cu muzică, acestea au plecat în trombă în recuperarea unor invitaţi.
Dar pentru o săptămână de pregătiri, săptămână în care am mers la birou, zi de zi, eu zic că a ieşit acceptabil, nu am avut toate detaliile puse la punct şi câteva virguliţe, dar a fost ok. Câteodată oricât ai planifica tot nu iese, aşa că mai bine te bucuri de momentul în sine decât să bifezi desfăşurarea exact cum ţi-ai dorit-o pentru că e posibil să fii dezamăgit. E un exerciţiu interesant să priveşti viaţa ca pe un puzzle, trebuie să vezi ce faci cu piesele pe care le ai şi din păcate pe acestea nu le alegem noi, rămâne de văzut ce poate fi construit.
Şi pozele de la fotograf care deşi puţine au ieşit în regulă.
Draga mea mamă care a făcut aranjamentul cu domnul fotograf a avut emoţii de ce vom spune noi de ele şi m-a durut emoţia ei pentru că detest sentimentul de a cauza cuiva strângeri de suflet. Eu nu mă pot supăra pe asemenea lucruri, eu nu mă pot supăra pe tine, mămico!