O mie de dorinte

Nu o mie, cateva din cele mai arzatoare, de fapt toate se indreapta doar catre ea, as vrea sa fie bine, as vrea sa se faca bine, as vrea sa pot pleca linistita si impacata la el, sa o stiu bine acasa, as vrea sa poata sta toata noaptea la nunta noastra, as vrea o nunta simpla si putin numeroase, doar cu oameni dragi, as vrea o rochie simpla care sa ma reprezinte perfect, discreta, fara sa ma disting prea mult printre invitati, as vrea sa nu fie niciun efort pentru ea slujba la biserica si petrecerea de dupa. As vrea totul simplu, simplu si natural. As vrea ca ea sa ii faca prima data baita fetitei mele, atunci cand o sa o am, as vrea sa inteleaga toti ca in aceasta viata nu conteaza decat cum ii facem pe cei dragi sa se simta in jurul nostru si cum stim sa le oferim iubirea si sprijinul nostru, fara frustrari, fara tachinari, fara sa asteptam de la ei imposibilul, sa ii iubim mereu si sa incercam sa ii intelegem.

Cuvinte

Le spui când ţi-e foame, le spui când ţi-e somn,când te doare, când îţi e dor, când iubeşti, când nu mai poţi, de multe ori îţi sunt inutile, prea puţine să te ajute  să te dezbraci de suflet să îl scuturi bine şi să îl îmbraci la loc uşor, uşor, curat şi nesupurând. De mult timp nu îmi mai ajung, sunt atât de neînsemnat expresive ca să mă poată ajuta să simt eliberare, chiar dacă poate s-ar inventa cele mai potrivite, chiar dacă  le-aş striga cu toată forţa să răsune peste munţi şi văi tot nu ar fi suficient. Şi tu dacă le alegi pe cele mai potrivite, pe cele mai frumoase, mai gătite, mai cugetate, liniştite şi aşezate, mai pregătite, mai aranjate, mai coafate şi machiate, mai fără de pereche oare e suficient, oare fac cât o strângere de mână, cât o îmbrăţişare, poate că da, sau poate nu, poate de fapt nu mai e nimic îndeajuns. Oare de-ar fi să ne punem o dorinţă în gând, toţi deodată, oare s-ar împlini, oare ar conta? Nu ştiu, nu ştiu decât că Paler avea atât de infinită dreptate, trăim fiecare zi ca şi cum mâine e încă una, şi apoi încă una şi nu se vor termina niciodată, uităm să trăim cu adevărat printre o mie de nimicuri şi etichete sociale.

Vis

A fost un vis frumos weekendul ce tocmai a trecut, a sosit pe aripi reci din ţări departe şi a zburat imediat.
Am încercat să îl păstrez cât mai mult, dar timpul nemilos ca de obicei nu mi-a lăsat răgaz. Aş fi vrut să închid momentul bine de tot în suflet şi să mă trezesc în fiecare dimineaţă cu zâmbetul pe buze privind lângă mine şi constatând că nu sunt singură. Mai avem încă puţin sau mult de fapt pentru inimile noastre.
Am plecat sâmbătă dimineaţă şi duminica era musai să fim înapoi, aş mai fi stat lângă marea albastră, să îi simt căldura şi dragostea cu care ne înconjoară, să mă simt parte din ea şi să uităm împreună toată durerea, să se risipească aşa cum valurile ei vin şi trec mereu altele şi altele, niciunul la fel. Am înotat uşurel, nu mai am puterea şi rezistenţa de acum ceva ani, le-am pierdut şi nu ştiu unde. Unde o fi oare fata aceea care înota la infinit fără niciun pic de oboseala, simţeam că sunt parte din imensul albastru şi nu exista efort. Acum s-au pierdut dar am încercat să o simt şi sa o las să mă poarte, să îmi povestească, să mă aline şi să o îmbrăţisez. Am iubit mereu marea, i-am spus mereu tristeţea mea, am simţit-o bună, i-am spus mereu bun găsit şi să ne vedem curând, m-am simţit în siguranţă lângă ea.
Cât despre el, când l-am revăzut m-am simţit ca un copil a cărui mămică a lipsit o perioadă şi brusc nu o mai recunoaşte, se simte pierdut. Era tuns mai scurt şi cu urechile înfundate după zbor vorbea ca din putină, dar nu a durat mult şi au revenit toate, toate sentimentele mele de parcă nici nu ar fi fost plecat, totuşi durerea despărţirii o simţeam încă. A fost frumos, prea frumos, aştept cu mare nerăbdare să treacă aceasta perioadă grea şi să ne trezim iar împreună în fiecare zi. I-am spus ei, mării albastre dorinţele noastre şi apoi am văzut un delfin, nu cred în semne, dar mi-a plăcut să mă agăţ de asta, mi-a plăcut ce am simţit când am crezut o clipă că ea ne-a răspuns.

Azi

Aseară mi s-au rupt pantofii, pantofi noi aproape din piele, s-au rupt din senin, de parcă au venit fulgere invizibile fără nori, pantoful drept arată perfect, pantoful stâng ca un gândac decedat cu aripile frânte. Am mers ce am mers aşa chinuindu-mă, aproape de casă ne-am întâlnit pentru cumpărături şi ea m-a forţat, prin cuvinte bineînţeles, să iau pantofii ei şi a mers desculţă. Nu mai era mult, dar a mers desculţă..pentru mine. S-au cuibărit toate sentimtele mai calde şi mai duioase din lume şi am realizat încă o dată, de parcă nu aş fi ştiut şi nu aş fi simţit de atâtea ori, ce înseamnă familia. Aşa cu toate greutăţile noastre recente am ştiut să fim la fel de uniţi cum am fost mereu, nicăieri nu e mai bine ca acasă, nicăieri nu eşti mai în siguranţă, mai ocrotit, mai iubit decât cu ai tăi şi le mulţumesc în fiecare zi că îi am şi ca sunt atât de minunaţi. I-am simţit mereu lângă mine, m-au cules de atâtea ori de pe jos, nu cred că există ceva să se fi putut face şi ei să nu fi făcut.
Iar pentru ea, incă o dată eşti cea mai bună soră din lume. Felicitari, domnişoară Absolventă!

Linişte

Nu mă mai regăsesc în majoritatea lucrurilor care îmi plăceau înainte, şi-au pierdut din semnificaţie. Visez linişte, linişte materializată în întindere, de iarba verde crudă, de cer albastru sus, de apă limpede cât vezi cu ochii, de drum întins şi liber. Mă epuizează frământarea oraşului, mai mult decât mă epuizează mă duce la stări de nervi şi frustrare. Oameni grăbiţi şi neatenţi, maşini care nu te lasă nici măcar să treci pe trecerea de pietoni la culoarea verde a semaforului pentru tine şi mai şi claxonează nervoşi, nu mai înteleg nimic.Hypermarketuri pline, pline ochi cu oameni care se aşează în mijlocul drumului şi nu se clintesc nici când te văd, nici când ii rogi. Când eram mică adoram să merg la cumpărături, chiar şi în supermarket, nu îl înţelegeam pe tata ce se tânguie atât, eu mă plimbam până la Ploieşti, îmi clateam ochii prin rafturi, aveam tot timpul şi răbdarea din lume. Adoram de asemenea să merg la mare în staţiunile noastre binecunoscute, cearceaf lângă cearceaf, oameni care împrăştie nisip trecând neatent, câini alergând peste tot, muzică şi sunet prost din difuzoarele teraselor acompaniate de zumzet de mare aglomerare. Acum nu vreau să văd decât întinderi goale, uniforme de culoare, linişte şi nicio urmă de paşi. Am obosit, şi mă doare că mi-am pierdut orice urmă de răbdare şi toleranţa, pentru că eu nu deranjez pe nimeni, merg pe partea mea, am grijă să fac loc, nu trec pe roşu, nu urlu şi ţip, nu mă îmbrâncesc la case şi nu, nu mai am niciun dram de întelegere.

Si cand simti ca nu mai poti

Rockstar

Gândesc mult zilele acestea, gânduri care mă chinuie şi mă trec mări şi ţări, peste râuri şi munţi de stări şi sentimente şi mă aduc mereu în acelaşi loc, mă regăsesc în drum spre sau de la serviciu, seara înainte să adorm, în drum spre casa părintească, la supermarket, la masă, câteodată şi la câte un film cu ele sufocându-mă şi plimbându-mă în câteva secunde chiar de la extaz la agonie. Câteodată aş opri alimentarea mai pe economic mode măcar, doar să mai respir şi eu de la atâtea inepţii.
Ce credeţi că am visat eu cu ochii deschişi într-o dimineaţă mergând grăbit cu căştile în urechi...
Mi-am imaginat un vis mai vechi împlinit. Spuneam mereu că aş vrea să trăiesc mai mult, să nu mă mai simt într-un tren fără oprire sau poate într-o barcă de viteză fără să am cârma eu, destinaţie după destinaţie, de fiecare dată mergând acolo unde trebuie să fiu. Eiii şi aş vrea să respir viaţă, energie şi ritm, viteză şi iureş în trăiri. Şi am zis ce ar fi să alerg în parc pe ritm de muzică rock, dar să alerg aşa cum aş simţi să trăiesc, cu tot patosul şi adrelina pozitivă care îmi lipseşte, cu alte cuvinte să alerg domnule cât mă ţin picioarele. Dar cel mai mult şi mai mult mi-ar plăcea să ştiu să cânt la un instrument, orice, ziceam pian, acum aş alege chitară şi m-aş urca pe scenă şi aş cânta, şi aş cânta, să se auda melodios din corzile ei toate sentimentele, gândurile, furia, frustrarea, neîntelegerea şi neconformarea, neputinţa pe care le trăiesc acum şi care mocnesc precum un foc de paie umede. Şi apoi ar rămăne toţi uimiţi, după un moment de tăcere, ar începe ropote de aplauze şi eu aş simţi viaţă respirând peste tot, m-aş simţi eliberată, fericită şi prezentă. Frumos sentiment au cei care urcă pe scenă, au posibilitatea să guste multe din bucuriile şi trările vieţii în doar câteva ore.
Dar spectacolul e spectacol, chiar dacă e pe o scenă, pe o stradă, într-o casă sau oriunde ar fi el şi cum spunea un rockstar adevărat el trebuie să continue orice ar fi.