Ultima zi

de sweet november, nu ştiu cât de sweet a fost (cam spre deloc), dar putem să ne prefacem că doar vine o lună magică pentru mulţi. Putem să ne imaginăm că păşim pe fulgi de nea şi aproape zburăm prin văzduhul alb şi că putem vedea pe lângă o mulţime de oameni alergând în toate părţile după cadouri şi oameni care se bucură pentru simplul fapt că sunt împreună, învătând cea mai importantă lecţie a vieţii. În bradul meu de anul acesta va fi un gol imens, e ca şi cum e jumătate gol sau poate gol de tot sau poate niciun brad. Dar o să mă mobilizez pentru ce ştiu şi o să vă povestesc nişte filme pe care cred că le-aţi văzut şi răsvăzut că sunt puţine şi apetit de filme de sărbători cred că există.
Începem cu Elf, un film simpatic despre un copil crescut printre spiriduşii Moşului care nu realiza defel de ce doarme aşa prost în pătuţurile mult prea mici pentru el. Era cel mai neîndemânatic, nu se pricepea deloc la modelat jucării, la prelucrat şi împachetat. Cum află că este om şi are un tată în New York pleacă în căutarea lui chinuindu-se în zadar să se adapteze la modul lui de a vedea lucrurile. Filmul este drăguţel, are momentele lui de sentimentalism, de spirit de Crăciun, e amuzant şi pentru cei mici.

Oboseală

Nu am mai scris demult, pe lângă serviciu am mers la un curs de formare profesională săptămâna trecută şi acasă, şi la tata, printre o mie şi una de lucruri de făcut nu am mai găsit timp pentru nimic, nici măcar pentru mine, mă simt epuizată deşi am senzaţia că e prea puţin spus. Aseară am moţăit în maşină, în drum spre casă, ceea ce nu mi se întămplă niciodată, arătam ca după vreun război mondial, nici bagajele nu le-am putut desface, îmi venea să ma aşez în pat îmbrăcată. Nu am nimic pozitiv de raportat, poate doar că el şi-a văzut visul cu ochii şi a reuşit să aducă în sufragerie televizorul pe care îl tot visa.

True Angels Fly

Dacă ar fi un tărâm unde îngerii adevăraţi să poată zbura şi odihni aripile în voie  cred ca s-ar întinde peste câmpuri de margarete şi dealuri de cireşi înfloriţi cu petale plutind de parcă ar fi prima zi de ninsoare. Poate s-ar însufleţi cu fiecare pas, s-ar picta şi inventa ca într-un film pe care l-am văzut. Poate unul dintre ei s-ar scutura în zbor şi un fulg din aripa lui şi-ar porni călătoria spre pământ topindu-se speranţă. E ciudat cum lucrurile rar sunt ceea ce par a fi, e ciudat în ce momente poţi găsi liniştea să zâmbeşti. Cât am zâmbit după ce s-a operat mama, de la teama şi disperarea momentului când am văzut-o pe targă trecând pe lângă noi şi încrederea pe care mi-a dat-o la terapie intesivă, zi de zi la spital noi ne-am bucurat că suntem toate trei, ne-am bucurat de vorbe, ne-am zâmbit. Am petrecut multe ore împreună şi chiar acolo printre halate albe şi oameni trişti noi ne-am adus aminte de lucruri frumoase. Tot tratamentul de la Bucureşti din primul an am fost aproape, ceasul alunecând spre unu, două noaptea cu noi povestind, nămeţi de înfruntat şi nasuri pe geam să constatăm cum fix la ora anunţată începe ninsoare anutând un cod colorat. Primul film 3D cu mama preferând să se uite fără ochelarii necesari pentru că ameţea, după amiezi la cumpărături de o mie de chestii nesemnificative.  M-a învăţat mama că zâmbetul vine din lucruri fireşti, atunci când nu te aştepti şi trebuie să ştii să primeşti din bucurie, bucuria că poate ai posibilitatea să fii aproape de un suflet drag, e suficient.
S-ar putea să fi primit un fulg uşor.

Primul meu vis frumos

Am visat-o pe mama cu părul ei negru, negru, des care o făcea să pară un fel de Albă ca Zăpada în ochii mei, era la fel de frumoasă, cu tenul alb şi părul negru, buze roz şi cea mai caldă privire din univers. E prima oară când o visez cu părul ei, de trei ori am ras-o în cap, de trei ori i-am zâmbit în timpul acesta ca apoi să îmi simt gândurile şi sufletul frânt. Îi povesteam exact ce am spus aici că nu ştiu dacă voi mai găsi forţa necesară să mai simt pur şi simplu vreo sărbătoare. Tata ca de obicei nu are nicio tragere de inimă spre sărbători, nu avea nici înainte şi eu şi Adina nu vom găsi puterea.
Şi ea mi-a zis că ne crede că suntem supăraţi dar ea are tragere de inimă şi o sa facă ea toate pregătirile.
Ştiu că m-am gândit la acest lucru, dar visul în sine a fost minunat şi m-am gândit să îl împart cu voi că de vise rele v-am povestit tot timpul.

Hard Time

Am avut o săptămână destul de neprietenoasă, nu m-a cruţat nimic, miercuri chiar am adormit pănâ în zece şi nu m-am mai trezit până dimineaţă ceea ce nu se întâmplă niciodată.
Aseară a trebuit să mă urnesc să fac ceva minime cumpărături pentru supravieţuirea de zi cu zi, am ales Cora din Sun Plaza, şi ce să vezi tot Sun Plaza era împopoţonat cu ghirlande, sferturi de covrigi, atârnate din tavan. Ce să fie, ce să fie, o fi vreo sărbătoare a covrigilor calzi, dar globuleţele de printre chestiile acelea verzi au trădat intenţia. Erau chiar primele semne de Crăciun. În mod normal, cred că aş fi fost încântată, doar eu sunt cea care asculta cântece cu clinchete de clopoţei de la întâi decembrie şi până la Stântul Ion. Anul acesta mi se pare totuşi mult prea devreme, de parcă toţi vor să dea de veste cât mai curând că vin sărbătorile şi când vezi brăduţi şi globuleţe mai mai că te îmbie să cumperi măcar o cutie de bomboane cu reni pe ea. E necesară şi această stimulare comercială în interesul consumului, chiar dacă există din plin, cu siguranţă trebuie să recunoaştem că spiritul sărbătorilor de iarnă este unul din cele mai frumoase şi iubite, pluteşte aşa în aer întelegerea şi bunăstarea, iubirea şi veselia. Cum spunea Scrooge, ar trebui să ţinem în suflet spiritul Crăciunului pe tot parcursul anului. De data aceasta privesc cu nesiguranţă şi teamă sărbătorile, nu vor mai fi la fel, mă gândesc cam cât de dureros se vor resimţi, eu care îi obligam pe toţi la o seară cu filme în caracter, văzute şi răsvăzute, nu ştiu dacă mă va mai învălui starea. Poate de aceea privind la ghirlandele ornate cu globuleţe nu am văzut decât sferturi de covrigi atârnaţi prin tot mallul.

2 luni cu pauza de mare

Atât am stat noi despărţiţi, pentru familie, pentru viitor, pentru noi. Mi-a părut mai greu decât dacă ar fi trebuit să urc dealuri întregi sub arşiţa verii, fiecare zi a fost o săptămână, este acasă de trei luni acum şi îmi pare că e doar de alaltăieri. Au fost două luni de temeri, griji, singurătate, greutăţi împletite cu speranţă şi priviri timide către nori pufoşi. Mi-am dedicat timpul liber mamei, am încercat să fiu alături de ea, am sperat din tot sufletul că vom reuşi. Am fost copleşiţi de sentimente şi tot ce am putut face este să ne procurăm, din timp, bilete de avion să ne putem vedea. Prima oară a venit el, am mers o zi la mare, a fost un maraton, dar am respirat cu toată puterea aerul de care aveam nevoie. Am plănuit apoi o mică vacanţă acolo, speram ca în două luni să reuşim încheierea tratamentului şi să întrevedem o promisiune de revenire. Am visat mult la clipa când voi cobori în Munchen, el aşteptându-mă cu un buchet de flori, bucuria din ochii lui admirându-mă în rochia cumpărată special pentru acest moment şi două săptămâni împreună fără să am în fiecare secundă ceva clar de făcut. Cu fiecare clipă ce apropia plecarea îmi dădeam seama că e tot mai departe, veşti peste veşti, tot mai bulversante, iluzii frânte, speranţe spulberate, ştiam în sufletul meu că nu voi mai pleca, dar resemnarea clară a venit cu o săptămână înainte, când plină de temeri mi-am anunţat mama că rămân acasă, m-a întrebat dacă hotărârea mea este irevocabilă, i-am spus că da, deja nu mai vorbeam la telefon în fiecare zi, nu mai avea putere. Am stat de atunci nedezlipită în casa părintească până în ultima secundă. A reuşit şi el să vină, să plece mai devreme, mi-a fost alături. Acum realizez că au trecut trei luni de atunci, trei luni grele sufleteşte, dar trei luni împreună care au trecut mult mai repede decât cele două despărţiţi şi sper să nu mai fie nevoie să fim departe.

Colajul

Colajul cum am promis, lipseşte vara dar adevărul este că  a fost un an greu în care nu ne-am putut bucura de savoarea şi tihna unei vişine coapte, aşa că sper să mă iertaţi.

De toamnă

Am fost acasă în weekend, un alt maraton de forţe şi pe cuvânt că nu am avut timp să admir imaginea aceasta nici pe fereastră, nici din curte, am admirat-o abia aseară printre pozele făcute de soţul meu. Are farmecul ei toamna, îşi îmbracă natura în culori care mai de care încât pare uneori operă aşezată frumos în şevaletul unui pictor talentat. Obişnuiam să facem măcar o plimbare la munte toamna, să admir culorile împletindu-se printre brazi, încercând fără reuşită să le cuprindă ramurile verzi. Acum abia dacă am timp să respir, dar poate, poate, nu ştiu, voi reuşi să găsesc echilibrul celor două bănci frumos aşezate sub un vişin fermecat de toamna aceasta tristă.

Primul meu smartphone

Îmi amintesc şi acum primul meu telefon mobil, era un Siemens A50 care îndeplinea strict  necesitatea de comunicare plus un joc sau două şi alarma de rigoare. L-am primit cadou de la părinţii mei înainte să plec din oraşul natal către atât de prăfuita noastră capitală. Aveam cincizeci de minute naţionale pe care le drămuiam cum puteam eu mai bine, să îmi ajungă pentru convorbirile cu mama pe care le aşteptam cu atâta nerăbdare, ca pe o ploaie divină în deşertul de secetă în care mă simţeam. Visam atunci să pot vorbi cu mama atât cât simt nevoia, să o pot suna oricând şi să nu îmi calculez minutele pentru a evita încărcarea în exces a facturii pe care tot ei o plăteau. Când Cosmote a scos cartele telefonice cu două mii de minute mă simţeam mai bine decât sirenele în apele adânci şi pline de mistere colorate ale oceanelor. Puteam vorbi oricând, oricât cu cine îmi doream cel mai mult, cu mama, aşa s-au născut tabieturile noastre zilnice. Eram angajată deja şi preferam ca mijloc de transport către job, picioarele personale, din două motive simple, unul făceam şi eu puţină mişcare, activitate care lipsea clar din programul meu şi doi şi cel mai important, nu riscam întreruperea convorbirii cu mama, cauzată de trecerea metroului prin tunel. Deci ziua noastră telefonică se desfăşura cam aşa : puţin de dimineaţă, poate la prânz un minut, două şi apoi seara o convorbire plăcută şi relaxantă şi caldă ca o îmbrăţişare. Tot cu mama am fost când mi-am achiziţionat primul telefon ceva mai sofisticat un samsung cu slide, nu mai ştiu acum modelul dar avea cameră foto, mp3, radio şi jocuri cu iepuraşi, telefon pe care l-am avut până în acest an. Primul meu smartphone l-am primit într-o conjunctura cât se poate de tristă. Soţul meu a făcut tot ce i-a stat în putinţa să fie alături de mine în niste momente incredibil de grele şi a reuşit să vină din Germania mai repede decât planificat, aşa  că am primit cadoul de ziua mea de naştere cu o zi mai devreme, un Samsung Galaxy S2. A doua zi au avut loc evenimente mai mult decât tragice.
Nu sunt foarte pretenţioasă, nu mi-am dorit un telefon atât de "smart", înainte mi se părea un moft,  chiar nepotrivit pentru mine să îmi doresc aşa ceva când nu aveam nevoie să îmi verific e-mailul în fiecare minut, nu sunt un om de afaceri important să îmi ţin agenda telefonic, să descarc documente sau să navighez internetul în voie oricând, pe lângă multe alte  facilităţi. Nu am carnet de conducere să am nevoie de un gps personal, deşi la cât sunt de aiurită aş avea nevoie de unul şi când merg pe jos. Acum că îl am îmi este drag pentru că văd telefonul nu doar ca pe un mod de a parcurge sute de km către cei dragi în doar câteva secunde de apelare, dar, ai practic deschiderea către internet şi posibilitatea să faci aproape tot ce poţi face cu un PC, nu în aceleasi condiţii dar pentru o tabletă mică şi atât de subţire e incredibil. E o jucărie care îti aduce atât de aproape multe posibilităţi şi înlocuieşte cu succes foarte multe obiecte, aşa că el face ce îi spui, rulează filme, face poze, cântă, îţi dă posibilitatea să citeşti ziare, reviste, bloguri chiar şi cărţi, filmează, te conectează cu prietenii de pe facebook, are chiar versiunea proprie de office şi multe altele pe care poate nici nu le-am descoperit încă la el, ar lipsi doar să danseze dar muzica şi dansul nu sunt, cu siguranţă preocupări prezente pentru mine, deci e perfect.
Şi de ce nu, trebuie să recunosc că acest cadou m-a făcut să trec poate mai uşor peste durerea serilor când în drum spre casă nu puteam apela cel mai dorit număr de telefon. Deci trebuie să îi mulţumesc soţului meu de două ori, o dată pentru cadou, a doua oară pentru că reuşeşte în aşa fel încât drumul spre casă să îl parcurgem împreună.

Primul meu job

A fost unul fără remuneraţie şi în slujba căruia m-am autoproclamat. Aveam ilustra funcţie de secretară pentru mamaie, dacă mă gândesc în urmă, asistentă personală ar fi sunat excelent, dar nu era la modă titulatura. Tot ea  îmi dăduse ideea, furnizându-mi tot felul de acte care mai de care mai serioase în ochii mei, a căror ordine era de o importanţă deosebită. Îi ţineam şi agenda personală, într-adevăr pe foi şi nu pe calculator, cu litere descifrabile doar de către mine căci misterul alfabetului nu fusese dezlegat încă. Ea avea răbdare şi asculta cu interes, asumarea rolului era o chestiune esenţială astfel încât de multe ori mă tranformam din subaltern în supraveghetor şi urmăream îndeaproape îndeplinirea în normă a sarcinilor. Aşa că zi de zi eram în spatele ei, verificând dacă păsările sunt hrănite corespunzător, ouale luate din cuibar, plăcinta pusă la copt şi mâncarea pe foc. La fel de sârguincioasă am fost şi când am vrut să văd ce întreprinde prin pod, pentru că în agenda mea nu se regăsea nicio activitate în locul cu pricina, dar am avut ghinion şi am cazut de pe a treia treaptă a scării direct în cap, m-am înfipt ca o pară mălăiaţă în noroi, noroc că purtam o căciulă cu guler cu tot şi nu m-am murdărit prea tare căci aceasta se pare că a fost problema mea principală în timp ce biata mamaie verifica oase rupte şi gâturi frânte, nu a fost cazul, nişte apucături din zilele noastre trebuie să mi se tragă de atunci.
Dar ea avea dedicaţie şi răbdare aşa că primul meu job s-a desfăşurat fără sancţiuni majore şi am ajuns să o îndragesc deosebit chiar dacă în prima zi când am ramas doar cu ea i-am ocolit îmbrăţişarea fiind în mintea mea de atunci responsabilă pentru plecarea mamei la serviciu. Iubeam rujul ei roşu, cafeaua lungită cu multă apă, de fapt apă cu o linguriţă de cafea, poveştile ei în timp ce eu supervizam să fie treaba corespunzător efectuată, ce să mai mi-a creat mediul perfect pentru primul meu "act în câmpul muncii". Când ne-am mutat apoi, am rămas cu jumătate de normă, în timp am fost înlocuită cu succes de alţi nepoţi cu sârg.