Zi în ceaţă

Un post în care să celebrez ultima zi din martie, această luna minunată dedicată doamnelor şi domnişoarelor, era un must, acum că nu voi scrie exact doar despre acest subiect este partea a doua. Ei bine, azi în ultima zi a lunii marţisor, ne-am trezit sub un nor de ceaţă de credeam că sunt geamurile aburite de ploaie. Noroc că peste zi s-a ridicat uşor şi acum avem parte şi de puţin soare. Luna aprilie sperăm să nu fie tot cucerirea iernii şi măcar acum să trecem cu inima împăcată la pantofi.
Aşa de sfârşit de lună nişte constatări personale, cu alte cuvinte ce mă mai deranjează în ultima vreme:
1. Păi, podoaba capilară care trebuie lăsată la crescut, pentru o coafură cât de cât în octombrie, eu sunt obişnuită să am părul pănă la umăr, măcar o dată pe zi îmi vine să îmi fac programare la tuns.
2. De ce nu putem merge pe stradă în pijamale, pentru că zilele astea sunt singurele care îmi intră în graţii. Aseară mi-am pus pijamaua mea verde verde, cu bluza cu puţin roşu şi nişte ciorapi trei sferturi roşu cu verde de a zis sora mea când m-a văzut că sunt vreun pui de elf rătăcit de pe la Polul Nord, am făcut senzaţie e clar.
3. De ce e teoria asta a relativităţii aşa prezentă peste tot, zilele frumoase trec repede, cele mai puţin trec mai greu
4. De ce râde Murphy de noi, ce noi nu ştim că un lucru îl găseşti întotdeauna în ultimul loc în care îl cauţi, păi ce rost mai are să cauţi ceva ce ai găsit deja, asta dacă nu păţeşti ca mine astă vară când am găsit ochelarii, i-am pus "bentiţa", erau la mine, am uitat şi-am continuat să-i caut.

H&M

Nu am intrat niciodată într-un H&M, sincer am o oarecare curiozitate, mai ales că am tot citit articole favorabile, cum că ar fi vorba de un excelent raport calitate - preţ în concept şi pentru că până la urmă, chiar dacă nu sunt cea mai cea din împătimitele modei şi nici nu vreau să fiu decât o fată normală, totuşi hainele sunt pentru noi destul de importante.
Magazinele H&M din România s-au deschis cu mare fast şi publicitate din plin, cu surprize şi o tonă de agenţi de pază, chiar cu o şedinţă de shopping pe bază de invitaţie, un fel de predeschidere pentru persoane speciale. Am avut ocazia să admir din treacăt o coadă imensă de oameni aşezaţi ordonat în faţa magazinului cu două-trei ore înainte de marea deschidere de sâmbătă din Unirea. Am înteles că a fost mare disperare, chiar că s-au strecurat bani prin deschizături ale geamului pentru ca cei norocoşi, intraţi, să achiziţioneze câte ceva şi pentru cei de afară. Acum nu ştiu dacă au găsit marea şi sarea, produse fantastice la preţuri fantastice, iar nouă nu ne va fi dat să vedem vreodată aşa ceva întrucât nu ne-am deranjat să ne postăm în faţa magazinului aşteptând deschiderea porţilor. De atunci, am tot trecut pe lângă el, fie în pauza de masă, fie seara în drum spre casă, de fiecare dată e mare forfotă, fete te lovesc atunci când nu nimeresc uşa de intrare din prima, foarte multe cu pungi, toţi cumpără, toţi vor să vadă.
Sincer nu înteleg disperarea aceasta, tipică nouă, chiar mă deranjează puţin, de parcă ar fi asezonată cu un strop de umilinţă, umilinţa de a sta de bună voie, cu orele, la nişte cozi pe care le-am dorit desfiinţate şi pe care le-au urât toţi, umilinţa de a te împinge, poate doar mi se pare mie?
Magazinul mă tentează, am spus mai ales datorită "cronicilor" foarte bune, chiar pe bloguri, aşa că este pe lista mea de vizite o dată ce se va mai duce puţin din aglomeraţie.

Fără inspiraţie

Azi nu am nicio picătură de inspiraţie "scriitoricească", lunea pentru mine e o zi grea, abia azi, marţi reuşesc să îmi intru în ritm. Mai ales după un sfârşit de săptămână uşor atipic, cu activităţi în aer liber, care mi-au prins bine una peste alta. Şi ora acesta de vară bulversează, bine că într-o săptămână, două vom uita că am avut vreo problemă, de parcă aşa a fost mereu.
Măcar nişte poze să postez şi eu, sunt de anul trecut, ne e dor tuturor de primăvară, parcă în niciun an nu m-am plâns atât. Azi e o zi mohorâtă, aşa că în aşteptarea razelor călduţe de soare :

Friday

Intenţionez să fac o plângere la furnizorul de geamuri propriu întrucât am sesizat de dimineaţă că soarele pe care îl vedeam eu prin ele nu era clar soarele de afară. Când am ieşit frumos din bloc, ca o floricică, înarmată în plus şi cu ochelarii de soare pe care doamna doctor mi-a spus ca musai trebuie să-i port când se impune, am constatat cu stupoare că nu era clar acelaşi, era anemic şi înfrigurat..
Dar să o iau de la început. Aseară am adormit pe la unu şi, după ce s-a terminat filmul Cronicile din Narnia, am zis că sigur ma las purtată de valul dulce al somnului înainte de final, dar m-a prins atât de tare şi am renunţat. Nu ştiu ce e cu mine şi filmele de poveste în ultimul timp. În acesta patru fraţi sunt captivaţi într-o minunată lume de basm, sortiţi unui destin măreţ de regi şi regine, salvatori ai unei lumi fascinante. Ca în orice basm animalele au puteri supranaturale, le sunt atribuite calităţi umane, deci logic vorbesc, castori vorbitori, lupi şi cai vorbitori, în plus o mulţime de creaturi mitologice centauri, fauni, driade, pitici, inoroci, dragoni şi vrăjitoare. Leul este bineînteles regele, o alegere mai bună nu se putea că doar el este regele animalelor, vrăjitoarea este un fel de Crăiasă a Zăpezilor, de altfel aşa se numeşte povestea mea preferată a lui Hans Christian Andersen, unele asemănări există, ambele răpesc un băieţel, ambele visează la o împărăţie a gheţurilor. Edmund îşi vinde fraţii pentru câteva bucăţi de rahat turcesc, trădarea lui ne ajută să descoperim spre final că împărăteasa cea rea cunoştea spre deloc tradiţiile şi vrăjile regatului, lăsându-se păcălită de către înteleptul rege leu, Aslan care ne arată puterea sacrificiului în faţa vrăjitoriei. Totul e bine când se termină cu bine, mai rău este că absolut necesar pentru partea a doua a filmului, copiii se întorc în dulapul profesorului Kirke, gazda lor în timpul războiului.
Drept urmare, din cauză de somn puţin, de dimineaţă au fost toate inutile, micul dejun singură, plictisitor, mp3 playerul m-a dezamăgit, butonul skip nu mi-a adus nicio satisfacţie, next, melodie după melodie, noroc că într-un final a cedat bateria.
O zi de vineri frumoasă îmi doresc pentru noi şi un început de weekend minunat.

Leapşă

Am primit de la Salmi o leapşă frumoasă, venită cum nu se mai poate mai bine, într-o seara de mieruri în care "colegii mei de locuinţă" au cam dat bir cu fugiţii care pe unde şi am rămas cu ochii în tavan, noroc cu lustra care mai sparge din monotonia albului. Deci, trebuie să vă spun muzica mea preferată de film. Puţine melodii nu sunt şi poate nu chiar aceasta ar fi ordinea, în plus este posibil să omit ceva important dar în mare să vedem:
Don Juan DeMarco (1994) - Bryan Adams - Have You Ever Really Loved A Woman, când iubeşti cu adevărat o femeie iţi vezi copiii în ochii ei

Just like Heaven (2005), un film frumos, mai ales pentru doamne şi domnişoare, romantic, îţi dă o stare de totul e bine când iubeşti cu adevărat, iubirea apare acolo unde nu ai spera, în plus este cu Reese Witherspoon, mie îmi  place ea.    The Cure - Just Like Heaven

Acum o melodie veselă, mi-a plăcut foarte mult, ţopăiam din dormitor în sufragerie şi invers
Shrek 2 (2004) - Counting Crows - Accidentally in Love


Closer (2004) Damien Rice - The Blowers Daughter

Un film mai nou, prima melodie are o semnificaţie aparte pentru mine, reprezintă începutul unei poveşti pe care o dorim cu prinţi şi prinţese, cu un castel măreţ, cu cer mereu albastru şi cărări cu spini puţini.

Twilight, un film care nu m-a impresionat prea mult ca şi poveste, insă peisajele mi s-au părut fantastice.

Yiruma - River Flows in You

The Rasmus Feat Anette Olzon - October and April

      

                                                     

Am primit şi premii de care sunt foarte mândră, venind tocmai de la Salmi, care le merită cu desăvârşie şi care se întorc la ea înzecit din punctul meu de vedere.

Şi am ajuns şi spre final, tocmai am fost anunţată că unul din dezertori se întoarce acasă rănit de la fotbal, sper să nu fie ceva prea serios....
Premiile merg cu mare drag şi apreciere mai departe la Alina, Oana, Nela, Mariana, Adrabell, Copii şi Mămici şi Adina, leapşa merge la toţi cei care au timpul şi plăcerea necesare.

Ending winter

Mă uit pe fereastră şi văd un sfârşit timid de iarnă, mai degrabă, decât un început triumfător de primăvară. Este încă destul de rece şi astăzi mi-am luat geaca mai subţire, la pantofi nu îndrăznesc să visez. Sper să nu aud celebra replică : ai răcit de mândră ce eşti de geaca ta cea nouă, pentru că tot sfârşitul de săptămână mi-au răsunat cuvintele acestea undeva deasupra înţelegerii mele. Răceala mi-a mai trecut, a mai rămas doar nasul care scârţâie, el e răcit, eu nu mai sunt. Şi mai am o problemă, aş tot mânca, primăvara nici nu şi-a făcut apariţia şi face victime, nu se gândeşte deloc la silueta mea, eu ştiam că e egoistă şi cu toane dar speram că şi-a mai schimbat din obiceiuri.


Din acest punct de vedere lipsa nu o simţeam acut, dar îmi e atât de dor de plimbări de primăvara cu verde intens şi cer albastru, visător şi nori albi pufoşi înalţi, detaşaţi, nepăsători.

Tangled

Am cam uitat să vizionez filme de oameni mari, drept urmare în weekend am văzut Tangled, o poveste amuzantă despre o prinţesă răpită de un personaj feminin malefic care o folosea pentru a se menţine tânără. Părul blond al prinţesei avea puteri magice şi o data cu un cântecel special fredonat maiestuos reprezenta un elixir de tinereţe şi frumuseţe veşnică. Un cal şi un cameleon confundat adesea cu o broască asigură deliciul basmului. "Făt Frumos" este înlocuit aici de un hoţ arătos care bineînţeles că avea o inimă de aur şi se transformă în erou atunci când o ajută pe Rapunzel, plictisită îndeajuns de pictat toţi pereţii din turn, de periat părul, de copt prăjiturele şi de dereticat, să cunoască magnifica lume de după zidurile chinuitoare şi să îşi îndeplinească visul.
Mie mi-a plăcut plus că e cu happy-end, bineînteles şi primeşte şi calul o recompensă pe măsură la final că tot a circulat săptămână trecută pe mail o informaţie cum că adevăratul personaj pozitiv al basmelor ar fi calul.

Toddlers and tiaras

Îmi amintesc foarte bine că am citit mai demult pe un blog despre această emisiune, am simţit revoltare şi atunci dar sentimentul nu se compară deloc cu indignarea pe care o simţi atunci când urmăreşti chiar tu emisiunea.
Este mai presus de mine întelegerea, sub orice formă ar fi ea, a faptului că sunt părinţi care îşi chinuie copiii pentru plăcerea proprie sau pentru câteva sute de dolari. Fetiţe împopoţonate groaznic cu  rochii total neadecvate vârstei lor, cu parul coafat, cu machiaj şi gene false. Ce poate fi mai frumos decât un copil, ce trucuri de înfrumuseţare pot exista oare când un copil este atât de frumos doar când spui copil.
Mame care îşi împing copiii disperate pentru a ajunge la timp pe scenă, care ţipă pentru că biata fetiţă nu stă la coafat ( tras de păr) sau nu are răbdare să îi fie colorate unghiuţele şi pleoapele, groaznic.

M-a frapat ce a spus una din micile concurente la final de show, "aceasta este partea mea preferată" în timp ce scăpa de peruci, machiaj şi rochia şic.

Modă

Fiecare secol cu moda lui aş spune eu, am auzit o grămadă de critici şi împotriviri vehemente la plasarea strategică a câte unui cuvânt răzleţ folosit în limba engleză în frazele noastre cele de toate zilele. Exagerarea, am tot repetat că nu e bună în nimic din câte există, drept urmare nu face parte din discuţie.
Nu înteleg această condamnare susţinută mai ales de cei mai în vârstă când chiar ei foloseau cu mândrie în cercurile lor de înaltă societate, la colţ de stradă şi în trăsuri elegante, franţuzismele cu mare drag, în semn de bunăstare şi emancipare :mon Dieu, mon cher, quelle horreur, c'est ça, n'est pas? , ebluisant, coupe de foudre şi mai ştiu câte dar franceza este şic, iar engleza este doar un moft al tineretului de astăzi de parcă nu ar fi ambele în aceeaşi măsură două limbi străine la fel de utile.
Trebuie să recunosc că eu port un continuu dialog cu mine şi în gândurile mele cam ca în scene de film aşa, des mi se întâmplă să folosesc un englezism. De ce, e simplu, pentru că majoritatea filmelor şi serialelor urmărite sunt în engleză, pentru că din această cauză avem senzaţia că anumite expresii caracterizează mai bine o stare, un sentiment, o situaţie şi aşa mai departe, pentru că sună mai bine în opinia unora, pentru că aşa cum limba română are cuvântul dor, substantiv şi engleza are cuvinte pe care în română nu le găsim. Nu spun că mi-ar plăcea ca presa să folosească trei cuvinte în limba română, trei în engleză, vorbesc despre dialogul curent, social.
Şi acum am o mare curiozitate pentru cei care sunt plecaţi din România şi sunt nevoiţi să vorbească curent în altă limbă, gândurile lor ce limbă vorbesc?

Cu tristeţe

Pe fotoliul din sufragerie, protejată de ecranul televizorului, tragedia pare departe, departe şi totuşi durerea, disperarea, tristeţea oamenilor trece prin sticla obiectivă şi pătrunde şi în inimile noastre oricât de mulţi kilometri ne despart. Pe lângă ce s-a întâmplat acolo totul pare mic, toate supărările, micile noastre tragedii, toate nemulţumirile şi durerile, toate par minuscule. Din păcate realizăm prea rar...
Sper din tot sufletul ca situaţia să fie ţinută sub control în Japonia, ca oamenii să se regăsească unii pe ceilalţi, sper să revină lucrurile la un normal cât de normal este posibil în acest caz, sper ca cei de acolo să respire liniştiţi şi să reuşească să îşi reconstruiască sufletele şi viaţa.

Aseară

Ştiu bine lecţia conform căreia atunci când nu ai o stare prea bună e o decizie corectă să nu te apuci să cumperi prostii că s-ar putea să îţi pară rău. Aşa că aseară am evitat magazinele şi ca să fac o schimbare esenţială de peisaj şi dispoziţie am decis să merg spre casa pe partea cealalta a drumului decât merg de obicei. Ei ce să vă spun viaţa de pe partea dreaptă a bulevardului e simţitor alta, exact cum bănuiam, aceiaşi oameni, aceiaşi şoferi claxonând disperaţi fără să fie cazul, aceiaşi copii alergând zăpăciţi cu ghiozdanele deschise, hainele dezordonate, mititei de clasa a patra estimez, sărutându-se patimaş, pasional, la trecerea de pietoni de am crezut că înnebunesc. Şi da în capitala aceasta minunată în care ne desfăşurăm cu drag şi spor activităţile zilnice, timpul nu mai are răbdare cu oamenii şî chiar mai rău decât atât oamenii nu mai au răbdare cu ei. Nu mai vezi fete admirând o vitrină, le vezi mai degrabă cotrobăind frenetic printre zeci de umeraşe, nu mai vezi şoferi amabili dând prioritate zâmbitori, nu mai vezi copii mergând agale povestind câte în lună şi în stele, nimeni nu zâmbeşte, toţi merg repede şi te lovesc în graba lor...

Despre mame!

Am primit acum ceva vreme un e-mail draguţ despre cum o mamă pregăteşte cina, le citeşte copiiilor o poveste, se întoarce la bucătărie şi strânge masa, spală vasele, adună jucăriile uitate prin colţurile sufrageriei, mai verifică o dată copiii, pregăteşte hainele pentru ziua următoare de grădiniţă, mai spală un ultim pahar uitat în sufragerie, se asigură că cei mici sunt înveliţi după care se aşează şi ea în sfârşit pentru odihnă. Mamele fac toate aceste lucruri şi mult mai multe, ele ne veghează somnul când suntem bolnavi, ele  ne ceartă, ele ne alintă, ele ne oferă toată dragostea de care sunt capabile, ceea ce înseamnă cam toată dragostea din lume. E frumos să ne amintim din când în când că şi mamele sunt oameni, şi ele sunt triste, supărate, bolnăvioare sau dezamăgite şi ele au nevoie de noi.
Pentru mama mea care îmi este mamă, prietenă de nădejde, partener de discuţie, ecoul conştintei mele şi cea mai bună oglindă în care pot să ma zăresc exact aşa cum sunt, pentru mama mea, cea mai puternică, echilibrată, optimistă, altruistă şi darnică femeie pe care o cunosc, pentru ea sunt toate florile din lume în mintea mea.
Pentru că m-a învăţat că nu există cele mai rele lucruri din lume, existăm noi şi echilibrul nostru, pentru că mi-a zâmbit mereu, şi zâmbetul ei a adus soare pe cer în cele mai grele furtuni, pentru forţa ei interioară care cred sincer că ar putea muta munţi din loc, pentru  că mama mea nu cade niciodată, pentru toate acestea o admir şi o iubesc enorm!
La mulţi ani, mămico!

La mulţi ani tuturor doamnelor, mămici sau nu!

Winter in Wonderland şi Liza Marklund - Explozii în Stockholm

În această minunată dimineaţă de patru martie ne-am trezit cu zăpadă proaspătă aşezata vioi de cu noapte pe pomişori, căsuţe şi mai ales pe maşinuţe. Ce este pe trotuare nici nu mai spun că am ajuns la birou cu cizmele zob, cel puţin mi-am făcut mişcarea matinală de zi cu zi.
În altă ordine de idei am continuat seria de lecturi uşurele, de destindere şi deconectare cu Explozii în Stockholm. Acţiunea se desfăşoară pe o vreme cam ca cea de azi de la noi, numai că suntem cu câteva zile înainte de Craciun când organizarea jocurilor olimpice de către Suedia este pusă în pericol din cauza unui atac cu bombă la stadionul Victoria din Stockholm. Există o victimă, şefa Comitetului Olimpic. Eroina romanului, Annika Bengtzon, şefa departamentului investigaţii a unui ziar local este cea care se implică în ancheta poliţiei şi contribuie la descoperirea atentatorului. Ea se încăpaţânează să creadă, contrar tuturor, că atentatul o vizează pe şefa Comitetului Olimpic ca om şi nu reprezintă un atac terorist la adresa organizării Jocurilor Olimpice . Vinovatul nu este uşor previzibil, ultimile pagini ale cărţii m-au uimit destul de tare şi m-au forţat să le citesc pe nerăsuflate. Mi-a plăcut faptul că pe lângă latura strict poliţistă a romanului autoarea tratează probleme ale societăţii moderne cum ar fi atitudinea angajaţilor faţă de un superior, femeie şi pe deasupra şi tânără, lupta continuă a ziaristei Annika între o carieră solicitantă şi viaţa de familie.
În concluzie mie mi-a plăcut.

For you, my dear!

Când am început să scriu pe acest blog nu am avut intenţia de a-l transforma într-unul extrem de personal, bineînteles că face parte din categoria blog personal doar mi-am expus de fiecare dată gândurile aici, dar am încercat să o fac într-un mod un pic "metaforic" în unele chestiuni foarte delicate sau care mă dureau în mod special.
Astăzi voi scrie un post extrem de personal, m-am gândit foarte mult dacă ar fi cazul să  fac o notă aici despre un eveniment viitor, cam o dată cu alunecarea lină a frunzelor galben roşiatice.
Aşa că vă prezint o evoluţie de cam douăzeci şi de ani, nu spun cât.

 Ok, rochia nu este the dress, urmează să găsesc şi acest detaliu.
Cum rochia din visurile de copil este foarte probabil să nu se mai potrivească, ne-am făcut curaj cu mic cu mare şi ne-am trezit în mijlocul unui târg în domeniu pentru a vedea cam ce ar merge pe silueta şi personalitatea de acum. Mare mi-a fost mirarea când am văzut că la cabina de probă cu mine trebuie să intre măcar o tanti de acolo, eu credeam că am învăţat să mă îmbrac singură deja în atâţia ani, dar mi-am schimbat părerea când am văzut câte mii de jupe, cerculeţe, voaluri şi ditamai rochia aveam de pus.

1 Martie

Vremea de afară nu ne întâmpină nici măcar cu o rază de soare, aşa timidă ca semn de bun venit al primăverii. Fulgii plutesc uşor, iarna ne confirmă clar că nu are niciun gând să-şi părăsească tronul, aşa că ne mulţumim să bifăm în calendar şi să sperăm că florile şi verdele crud,temperaturi mai generoase şi adieri plăcute de vânt primăvăratic ne vor îmbia cât mai curând.
Ce îmi doresc primăvara aceasta e simplu, îmi doresc armonia buchetelor de flori, liniştea dimineţilor însorite, îmi doresc să iasă toate aşa cum creşte firul de ghiocel mereu triumfător, ceea ce vă doresc şi vouă bineînteles!