Sarbatorile acestea simt un gol imens, am facut totul cu lacrimi in ochi picurand din cand in cand, nu in bucatele pregatite pe cuvant.
Va doresc sa aveti liniste in suflete si sa stiti va bucurati de lucrurile simple, de cei dragi voua, de bucuria lor.
Craciun fericit!
Chiar daca afara nu ninge sa gasiti magia Craciunul asa cum simtiti voi ca este aproape perfect ca in visele copilariei.

Muzică şi Muzici

   Am primit o leapşă de la Luminiţa cu muzică şi despre muzică. Prima mea amintire muzicală e Sacrifice a lui Elton John, cred că aveam vreo trei cinci ani când puneam această melodie over and over la casetofonul din maşină, mare jale a fost când ni l-au furat. Primul meu casetofon era roşu, îl mai am şi acum, l-am primit cadou de ziua mea împreună cu o casetă roz pe care ştiu sigur că era Rod Stewart. A urmat Queen, era preferatul tatei şi sunt convinsă că am ascultat câtiva ani buni la rând în proporţie majoritară şi a rămas printre preferaţi. Bohemian Rhapsody este preferata mea. Bineînteles că am asezonat tot de la tata pornire cu Abba, Deep Purple şi Black Sabbath. Îmi place mult Those were the days, a lui Mary Hopkin. Trebuie să recunosc că am avut şi o pornire la vârsta adolescenţei pe Britney dar mi-a trecut cred că în maxim o lună. Muzica adevărata e aceea pe care o asculţi azi şi mâine şi peste o lună, şi peste un an şi peste cinci cu aceeaşi plăcere, e aceea care rămâne.
A urmat o epocă de Robbie Williams şi Reamonn, Snow Patrol şi Edvin Marton pe care am început să îl ascult din dragoste pentru patinaj.
Aşa că rămân tot la aceştia şi la pasiunea pentru oldies but goldies şi subscriu şi eu la ce a spus Luminiţa referitor la colindele de Crăciun.

Moş Crăciun

    Deşi sunt oarecum visătoare sunt la fel de foarte bine ancorată în realitatea proprie, desigur bazată pe o analiză logică care uneori poate dura chiar multişor. Îmi place să mă gândesc şi mă gândesc mult tare, uneori obosesc şi eu, cei din jur săracii sunt epuizaţi de mult. Dar voiam să spun de fapt că eu nu cred în Moş Crăciun, moşul acela în roşu, gras şi îmbujorat, cu barbă albă şi sanie trasă de reni cu nasul luminos, nu am crezut niciodată. Nu îmi amintesc momentul în care am realizat că moşul nu există, nu am avut niciun fel de şoc, dintotdeauna parcă am ştiut ca el e o poveste, însă magia Crăciunului am simţit-o mereu, moşul e bucuria din ochii celui care primeşte un cadou, bucurie care ţi se întoarce înzecit. De foarte mică chiar cotrobăiam toate posibilele ascunzişuri potrivite pentru daruri, nu prea eşuam, era imposibil să nu le găsesc şi totuşi chiar şi aşa nu aveam răbdare să aştept până dimineaţa să le găsesc sub brad, trebuia să vină de seara moşul, altfel se lăsa cu plânsete, mama se conforma. Găseam şi cadourile surorii mele, ea se ţinea după mine, voia să ştie, să vadă şi ea, îi arătam doar o parte  la multele ei insistenţe dar păstram întotdeauna o altă parte să fie surpriză. Abia târziu nu am mai găsit darurile şi aceasta pentru că m-am lăsat de căutat nu pentru că abilitatea mea  lăsa vreun pic de dorit. Eram şi eu moş la rândul meu, mamei trebuia neapărat să îi iau ceva, când eram prea mică să strâng bani din timpul anului sau să merg la colindat pe la bunica îi scotoceam printre cosmetice şi credeam eu că ea a uitat că are un anume săpun/parfum/fard/orice şi i-l puneam sub brad. Bineînteles că ea ştia de unde este dar se bucura şi eu eram aşa de mulţumită.
Deci cam aşa cum nu cred în Moşul traditional nu cred nici în iepuraşul de Paşte, în spiriduşii verzi şi cu atât mai puţin în zodiile prezentate de Neti. O singură dată mi s-a potrivit horoscopul, scria că viaţa mea se va schimba şi am intrat la facultate în săptămâna aceea. În această dimineată ploua cu bani la toate zodiile, mai puţin la soţul meu săracul, toti primesc bani, el are de dat, incredibil nu alta, o singură zodie are de dat bani la toate celelalte unsprezece care stau la prindere. Deci aveţi grija, fecioarele au de dat!

Rostul meu in familie

Părinţii mei s-au iubit mult, încă din gimnaziu când tata pedala pe bicicletă fără mâini ca să smulgă de la mama măcar o privire de admiraţie. Au fost împreună la liceu, apoi în facultate, au trecut cu bine de perioada în care datoria faţă de patrie i-a despărţit, atunci când tata fugea cu trenul un număr mare de ore să se poată plimba puţin prin Herăstrău. Au trecut toate acestea şi s-au căsătorit, la douăzecişişapte de ani au avut primul copil, pe mine. Şi cum am fost prima era destul de puţin probabil să nu ies măcar puţin răzgâiată, mă lipeam de piciorul mamei, o aşteptam la uşă ori de câte ori nu eram primită în vrea încăpere cu ea, voiam doar braţele ei, doar ea avea voie să se joace cu jucăriile mele, o adoram pur şi simplu, la modul cam tiran ce-i drept la vremea aceea. Am mai crescut şi au început să îmi placă aventurile, expediţii, plimbări lungi cu bicicleta, zile însorite pe malul Dunării sau "la canal", toate erau alături de tata care a găsit răgazul necesar ca noi să avem parte de o copilărie aproape ca a lui şi să fie atât de prezent în toate aventurile noastre de copii. Am crescut, ataşamentul faţă de mama a devenit tot mai puternic şi tot mai puţin tiran, copilul răsfăţat s-a transformat uşor într-o adolescentă extrem de cuminte şi retrasă, am fost fata mamei mereu. Liceul a trecut destul de repede într-o atmosferă uşor tensionata şi plină de frustrările devenirii, am avut întotdeauna de la mama sfaturile potrivite. Nu ştiu dacă şi-au dorit să devin ceva în special, şi-au dorit să învăţ şi să am o viată bună. Trebuie să recunosc că am avut mari emoţii cu admiterea la facultate, mama îmi spunea că mă va susţine orice ar fi, avea şi varianta particulară ca soluţie, tata spunea  că trebuie la stat. Aşa că am dat la vreo cinci, şase secţii la ASE, cu admitere şi dimineaţa şi după-amiaza plus bonus Politehnică. Masa de prânz mi-o luam în maşină în drum de la un examen la celălalt, dar a fost bine. Cu mari emoţii părinţii meu mi-au corectat grila şi m-au aşteptat cu aşa un zâmbet pe care nu o să îl uit vreodată. Aşa am intrat eu la facultate, la prima opţiune şi a început aventura Bucureşti cu lacrimi multe la absolut fiecare despărţire chiar dacă mergeam acasă săptămânal. Mi-a fost cumplit de greu şi dor de ei, lunea mă gândeam doar cât mai este până vineri. A trecut primul an, apoi uşor, uşor m-am acomodat. În anul trei mi-am găsit şi un loc de muncă, lucrurile s-au aşezat, am început să nu mai cer bani de acasă şi părinţii mei erau mulţumiţi. Cu mama vorbeam zilnic la telefon, de cel puţin două ori, ne povesteam tot, eram cele mai bune prietene, poate mai mult de atât pentru că ne întelegeam şi din oftat.
Când eram mai liniştiţi a început cel mai mare coşmar, un diagnostic de cancer de sân, urmat de un tratament greu. Am avut toată încrederea că va reuşi, avea o putere şi o dorinţă fantastică. Zâmbea chiar şi când cu maşina de tuns în mână îi îndepărtam părul ei negru frumos, de două ori am făcut asta. A fost greu, s-a terminat dureros. Mi-am pierdut mama în ziua când am împlinit douăzecişişaptedeani, vârsta pe care o avea ea când mi-a dat darul vieţii. Îmi e cumplit de dor de ea, o caut mereu, dimineaţa când mă trezesc acasă primul meu gând este ce ar fi să o găsesc ca înainte în bucătărie să îmi spună că a fost un vis cumplit. Mă văd acum în postura să organizez primul Crăciun, primul Crăciun organizat de mine, primul Crăciun fără ea, de fapt aş vrea să nu vină, dar pentru milioanele de oameni care au pentru ce zâmbi în ziua de Crăciun îl las să vină ca în fiecare an, chiar dacă pentru mine nu va fi.

Viata

E ceva ce avem acum şi suntem nemulţumiţi, o vrem mai bună, mai cu fundă, mai roşie cu verde, mai împopoţonată sau mai simplă. Eu numai evenimente negative am de raportat, dar de data aceasta nu o voi face, e prea mult, am uneori senzaţia unor sprâncene sceptice ale unor oameni care nu au cum să înţeleagă. M-am gândit zilele acestea foarte mult la câti oameni şi-ar dori o şansă la viaţă, câti sunt nemulţumiţi de şansa pe care o au. Pentru mulţi e târziu, au rămas amintiri dureroase care încet, încet încearcă sa facă loc celor plăcute.
Bibi are o şansă la viaţă, o şansă reală care nu presupune decât puţin ajutor din partea noastră. Povestea lui este aici  şi aici.  Nu ştiu câtă vizibilitate are acest blog, dar chiar dacă reuşesc să se trimită un sms în plus, chiar dacă e atât de puţin, măcar am încercat.
Mai sunt doua zile, pâna maine, 16 decembrie la ora 24. Doi euro nu înseamnă decât o sticlă de suc şi un pachet de biscuiţi, se poate.

SMS 2 euro/sms - 848

De asemenea, puteti dona prin Romtelecom, formand :

0 900 900 301- 10 euro/apel

0 900 900 303 – 3 euro/apel

0 900 900 305 – 5 euro/apel

*Nu se percepe TVA.

Atentie: Numerele intra in vigoare pe 10 decembrie si sunt valabile pana pe 16 decembrie ora 24:00!

24 august 2011

O saptamana dupa, in ograda, sufletele si gandurile noastre:

Iarna

A doua zi de iarnă, azi m-am gândit să îi fac Marianei o surpriză, că spunea că îi este dor. Unul din ingredientele pentru un Crăciun aşa cum suntem obişnuiţi  zăpadă :

Poze by Ada.

Ma uit la mine, la tata, la Adina, la oameni pe strada, vad tristete, uneori regrete. Daca ati stii ca maine e o zi ce va disparea in negura trecutului si pe care nu o veti mai putea atinge niciodata, ca si cum ati trece peste o prapastie imensa cu bilet de o singura cale, prapastie al carei infinit gol nu il veti mai putea traversa niciodata inapoi ati zambi mai mult azi, v-ati tine mai mult de mana, v-ati privi cu ochii sufletului, ai iubirii si ai tolerantei, ati sorbi o secunda in plus fiecare minut si i-ati simti esenta pana in varful degetelor? Ati iubi mai mult, ati canta mai mult, ati visa mai mult?
Am vazut azi un reportaj, o doamna de nationalitate americana a venit sa ii invete pe copiii nostri saraci sa creada si sa incerce, sa isi fructifice dreptul la educatie. A spus ea un lucru care mi s-a parul incredibil de adevarat, americanii iau orice lucru marunt si il transforma in ceva minunat, un lucru negativ in unul pozitiv. Am observat la multi dintre noi acel realism spre sarcasm cum ca nimic nu se poate sau nu e suficient de bun. Obisnuim sa ne taiem aripile din start pentru ca nu avem curajul sa credem, de fapt cred ca nu avem curajul sa incercam pentru ca nu suportam sa pierdem, sa iesim din tipar, sa ne asumam greselile, tiparul e calea cea mai sigura sa nu fii judecat, sa poti spune ca ai facut ce a trebuit. De ce nu transformam o zi banala in cea mai frumoasa traditie de familie, un act de caritate inceput timid intr-o actiune incredibila in care sa se implice mii de oameni, de ce ne place sa privim aspru si sa curmam vise cu vorbe taioase. De ce nu sorbim fiecare picatura de viata cu acelasi entuziasm, de ce nu deschidem ochii si inima in fata noului, de ce nu imbratisam cu adevarat fiecare moment, de ce ne punem o mie de bariere, de intrebari si incercari pentru noi si pentru cei dragi. Nu pare sa fie cuvantul nostru preferat si zau ca am putea sa il transformam in da. Merita o sansa "think out the box"-ul american.