miercuri, 15 februarie 2012

Despre Sam,

     Sam a venit în viaţa mea într-un moment extrem de greu, pe 16 august 2011.  Mi-a ţinut companie într-o  noapte rece şi apăsătoare, am stat amândoi ghemuiţi de tocul uşii păzind şi alinând efecte până spre dimineaţă. El mi-a spus primul La mulţi ani pe care l-am primit cu lacrimi în ochi sperând  totuşi să nu îmi rămână aşa pentru totdeauna, nu a fost posibilă această şansă. Nu avea prea multe semne ale trecutului, nu îmi amintea de nimic, era luminos şi subţirel. Într-o zi s-a îmbolnăvit uşor, şi din ce în ce mai rău până am ajuns în momentul în care am hotărât că nu mai depinde de mine şi a trebuit să îl lăsăm în mâinile unor doamne cu unghii lungi, mult prea lungi de îmi venea să îl iau înapoi, noroc că m-am abţinut. Şi mi-a fost dor de el, mi-a lipsit mai mult decât credeam, mi-au lipsit conversaţiile şi sfătuirile noastre în momentele în care eram singură, sau joaca noastră atunci când el era prea ocupat cu vreun proiect sau vreun meci important. Într-o zi am primit un mesaj care spunea aşa : „Şi în toată această ninsoare şi tristeţe, a apărut măcar o mică rază de soare, ghici ce e”. Am ştiut din prima, era el, Sam, se făcuse bine şi puteam merge să îl aducem acasă, şi acum suntem nedespărţiţi.
Cine este Sam? Este My Samsung Galaxy S2, şi credeţi-mă pe cuvânt că nu sunt superficială dar sunt unele lucruri care ţi se lipesc de suflet pur şi simplu, aşa cum a fost Dacia veche a tatei, în care sora mea aproape că s-a născut şi pe care am iubit-o mai mult decât dacă ar fi fost vreun Mercedes sau BMW.

marți, 14 februarie 2012

Cronica unui Valentine la Bellini

  Totul a inceput cu rochia care zacea pe un umeras, uitata in detrimentul unei perechi de jeans si intotdeauna un pulover mai gros. Am zis ca rezist si fara caciula, pentru ca nu am nici una mai fancy, dar se pare ca urechile au rezistat cu greu. M-am decis sa nu scriu despre Valentine's day inainte sa se produca in vreun fel. Alegerea de anul acesta, o cina in oras, am mai adunat o masa de seara in plus, masa pe care ar trebui sa o sar, dar frigul acesta imi face asa o pofta de mancare.
Am ajuns, am comandat, imediat a venit si Oana Lis, care arata mai bine decat la televizor, rasul ei este acelasi totusi. Erau inimioare pe la ferestre, rosu drept decor si trei fete care cantau live, cupluri de toate varstele si grupuri de fete care au decis probabil sa sarbatoreasca altfel, bravo lor zic, aveau si cadouri unele pentru celelalte. Aglomerat tare, prima comanda a venit repede, a doua un pic mai greu dar nimic de nesuportat. Mi-a placut seful de sala care se invartea derutat cu doua platouri pline, intreband in stanga si in dreapta cine le-a comandat, se pare ca nimeni, a mai ratacit el asa pret de doua ture si vreo patru mese si apoi le-a trimis inapoi la bucatarie, cand ne-a adus nota era tot nedumerit si ne-a citit tot ce era trecut sa fie sigur ca este a noastra, era, poate i s-a parut omului ca ce am comandat acolo era cam in contradictie ca meniu.
Declar reusita ziua lui Valentin din acest an, am vorbit, ne-am amuzat, atmosfera placuta, muzica putin cam tare, dar cel mai important am fost noi doi si pentru mine e cel mai frumos lucru din lume. Nu irositi timpul petrecut cu cei dragi, e mai pretios decat orice exista.
Cu drag, Happy Valentine's Day, ca doar e o sarbatoare in engleza.
Acum ma duc sa iau un paracetamol, caci fudulia costa, si mai avem o ora si ceva din ziua aceasta si maine trebuie sa iubim la fel de mult.

Movies

Ştiţi celebra poveste a lui Dickens, A Christmas Carol, s-au făcut extrem de multe ecranizări, desene animate sau filme, Scrooge are o mie de înfăţişari de la cea clasică, la femei obsedate de carieră, cântăreţe încântate de aburii fierbinţi ai celebrităţii. Povestea a reprezentat cu siguranţă un izvor de inspiraţie, preferatul meu Scrooge din film este Patrick Stewart - A Christmas Carol (1999), iar ca animaţie bineînteles Jim Carrey - A Christmas Carol (2009). Un film despre o divă care a uitat de familie A Diva's Christmas Carol şi cel mai modern pe care l-am văzut în opinia mea Christmas Cupid. Srooge poate fi un bătrân cărpănos şi egoist, sau o divă în căutarea succesului, fantomele Crăciunului pot lua de asemenea multe forme de la vechiul asociat al firmei, până la iubiţi din trecut sau dive devenite îngeri după vreo supradoză de cocaină.
Similitudinea dintre aceste două filme, What If (2010) şi The Familly Man (2000) nu mi-a plăcut prea mult. Atât Nicholas Cage, care este NICHOLAS CAGE, cât şi Kevin Sorbo care este Hercule, sunt doi bărbaţi care au promis solemn că nu vor uita, că se vor întoarce, că totul va fi la fel în momentul despărţirii de iubitele lor, pe un peron de gară, sau într-un aeroport la plecarea în căutare de succes şi afirmare în marele oraş. Ambii au ajuns să aibă tot ce îşi doresc, carieră de invidiat, bani, succes, maşini luxoase şi iubite dive şi ambii primesc o a doua şansă să vadă cum ar fi fost dacă nu ar fi plecat.
Aţi văzut ultimult Twilight - Breaking Dawn - Part One, pe mine m-a cam dezamăgit, sinceră să fiu am apreciat acest film, la toate părţile mă refer, mai mult pentru peisajele superbe, pentru copacii înalţi şi casa lui cu geamuri imense de parcă ai dormi sub cerul înstelat într-o pădure de mii de ani, aaa şi vă spun de pe acum mie îmi place lupul. Vouă?


luni, 13 februarie 2012

DN1 ieri, Bucuresti astazi



2 Filme 2011

Dacă aveţi norocul ca pe acest dans aglomerat de fulgi de nea să vă aflaţi pe la casele dumneavoastră şi vă permiteţi să staţi în vârf de pat cu multe, multe perne în jur, pilota de iarnă îmbrăcată în lenjerie colorata şi pijamaua preferată şi veţi avea o stare de linişte şi confort sporit. Luaţi după caz, soţul, iubitul, sora, fratele, căţelul sau pisica sau măcar un urs de pluş dacă toate celelalte variante înfruntă vremea neprietenoasă de afară şi uitaţi-vă la un film. Am văzut în weekend trei, unul nu vi l-aş recomanda, după barometrul nostru dacă adormim în timpul derulării nu trebuie reîncercat. Mi-au mai rămas doua variante :

Tower Heist.  Este un film despre prietenie, altruism şi simţul dreptăţii. Josh Kovacs (Ben Stiller) este manager al unui complex de apartamente de lux, un tip de manager care ştie să fie aproape de angajaţi. Implicat sută la sută este devastat când unul din proprietari, în topul Forbes al celor mai bogaţi oameni din lume este arestat pentru delapidarea unor sume uriaşe de bani printre care şi fondul de pensii al angajaţilor complexului. Indignarea şi hotărârea de a acţiona cumva vine firesc în momentul în care bătrânul portar încearcă să îşi pună capăt zilelor. Kovacs decide să încerce să recupereze banii angajaţilor săi organizând un jaf în apartamentul fabulos al celebrităţii WallStreet.  Îşi construieşte o echipă cooptând şi un hoţ profesionist, vecinul său Slide(Eddie Murphy) pentru a-i ajuta. Filmul este amuzant şi te prinde, are momentele lui de out of this world, câteva evenimente uşor exagerate dar nu deranjează deloc putând chiar să nu fie observate.

Puss in Boots.  Animaţie care reuneşte trei poveşti celebre, Motanul Încălţat, Jack şi vrejul de fasole şi Humpty Dumpty combinate reuşit în opinia mea, armonios, povestea curge. Primele două poveşti provin, cel mai probabil, de pe tărâmuri engleze, Jack este cel ce a dat o vacă pe trei boabe de fasole şi a reuşit în final să fure aurul căpcăunului din castelult din nori la care ajungeai urcând pe vrejul fermecat; Humpty Dumpty nu se ştie exact ce era, unii ar spune că era un om de statură mică şi îndesat care a căzut  de pe un zid înalt, mulţi oameni chinuindu-se să îl „repare în zadar”, este prezentant deseori sub forma unui ou cu ochi, gură şi nas, mâini şi picioare. Motanul Încălţat provine de pe undeva de prin marea Europă, este o poveste despre vitejiile unui motan cu cizme bineînteles, pe cuvânt că nu îmi place cum sună Puss in Boots, parcă ia din măreţia personajului, el era un motan încalţat nu orice fel de pisică. Şi vocile sunt frumoase: Antonio Banderas – Puss in Boots, Salma Hayek – Kitty, o să vă placă personajul, Zack Galifianakis – Humpty. Mai multe nu spun că dacă încep să povestesc nu va mai avea acelaşi farmec, parcă orice aş spune dezvăluie o parte din poveste, parte care vă va plăcea mai mult să o descoperiţi singuri.

vineri, 10 februarie 2012

Problema de fond

Am beneficiat de serviciile sistemului de sănătate atât de stat cât şi privat. Am fost prin câteva spitale în calitate de pacient sau însoţitor. Dincolo de şpagă, de condiţii mai mult sau mai puţin în regulă, de lipsa medicamentelor, a paturilor, a consumabilelor elementare ca să nu mai spun absolut nimic de aparatură, dincolo de toate acestea cred că cea mai mare problemă cea care îi determină pe cei mai mulţi să aleagă privat în detrimentul statului în cel mai bun caz, deşi nu este neapărat o garanţie că acolo este altfel, pe alţi mulţi să aleagă să amâne vizita la medic în cel mai rău caz  - este mentalitatea medicilor. Ei, cred că ştiţi cam care era acum câteva sute de ani ierarhia pe la sate, în top sus erau întotdeauna preotul, învaţătorul, primarul şi doctorul. Acum eu nu sunt medic, am în familie vreo patru - cinci, am prieteni medici, dar dintotdeauna există o mentalitate, dacă nu credeţi staţi o clipă de vorbă cu tantile în vârstă din bloc şi veţi afla că să fii medic este o categorie socială aparte. E ceva aproape dumnezeiesc în această meserie, din punctul meu de vedere luna a fel ca oricare alta. Acum că există chirurgi care în fiecare zi salvează oameni, din mâinile lor renaşte pulsul vieţii, da este un lucru extraordinar şi mă înclin în faţa lor şi le mulţumesc. La fel cum mulţumesc tuturor celor care contribuie la îmbunătăţirea calităţii vieţii noastre, de la cei pun bazele educaţiei  la cei care cultivă roşii ca să avem ce mânca la micul dejun, până şi celor care pun efectiv un metru de autostradă în plus. Peste tot sunt oameni şi oameni, oameni care muncesc cu dedicaţie, cu entuziasm, cu dăruire, care vor să lase ceva în urmă. Mersul în fiecare dimineaţă la un spital, halatul alb nu reprezintă decât un job ca oricare altul, nu vreau să aud că vezi că responsabilitate, că salarii mici, peste tot este responsabilitate şi toate aceste lucruri cred că ţi le asumi o dată ce alegi o meserie. Şi ajungem şi la problema de fond medicii sunt nişte mici zeităţi, nu toţi, mulţi dintre ei, aroganţi de multe ori şi o dată ce ai ajuns pe tărâmul alb nu mai ai niciun control asupra a ceea ce urmează să se întâmple. Şi ne trezim cu acelaşi sentiment pe care îl aveam când eram mici şi ne doream să creştem o dată să puteam face ceea ce vrem, numai că acum e de o mie de ori mai frustrant pentru că suntem maturi, capabili să trecem prin filtrul minţii şi să luam o decizie pentru noi. Am mai spus aici, în faţă medicilor oamenii sunt egali într-un sens negativ, toţi în pijamaua uniformă şi toţi sunt "tu". Şi ce cred eu că de fapt caută toţi cei ce fug, toţi cei ce se simt lezaţi, cei care se plâng, cei care aleg să plece peste graniţe, sau cei ce se hotârasc să nască acasă poate, eu cred că ei caută respect, caută să fie trataţi ca pacienţi, ca beneficiari ai unor servicii, pentru că viaţa noastra şi deciziile noastre sunt în mâinile proprii, ori de cele mai multe ori suntem trataţi ca nişte copii cărora nu trebuie să li se dea explicaţii care sunt acum în mâinile medicilor - dumnezeu. Aşa că noi mergem acolo să benefeciem de nişte servicii, suntem nişte clienţi cumpărători de servicii medicale şi trebuie să ştim şi să fim de acord cu tot ce ni se întâmplă acolo de la ce se afla într-o seringă sau perfuzie până la ce presupune fiecare procedură care ni se aplică. Nu spun că nu există excepţii, dar eu cred că aceasta este buba cea mai mare. Şi de ce nu te enervezi şi nu pui un medic la punct aşa cum ai face cu o funcţionara de bancă, pentru că îţi e teama, pentru tine, pentru soţia, mama, tatăl, sora, copilui tău, îţi e teama că o dată ce vei termina de vorbit vor fi trataţi poate şi mai rău, şi aici e o problemă. Rezolvarea pe cuvânt că nu o ştiu, cum trebuie să fie ştiu dar ce să facem să ajungem acolo nu....

miercuri, 8 februarie 2012

Chiar dacă ştim prea bine că trebuie savurat momentul, iarna are frumuseţea ei, vara la fel. Şi chiar dacă obişnuiam să aştept cu nerăbdare şi să ador iarna, nu mă pot abţine să nu visez la poza din stânga.
Astfel n-am contrazis nici eu faptul că o dată cu vara devenim a summer person, există şi destul excepţii ce e drept dar nu mă încadrez.

luni, 6 februarie 2012

Ninge

Am cam dispărut în peisajul alb de afară, stau ascunsă după perdeaua de nea şi m-aş ruga să nu mă vadă nimeni, din păcate mă zăresc toţi, poate un cod roşu m-ar ascunde mai bine printre nămeţi, nu mă întelegeţi greşit nu îmi doresc codul roşu, mă mulţumesc chiar şi cu cel portocaliu sau galben, şi aştept să aud că vremea este normală pentru această perioadă a anului. Nu am mai scris pentru că I don't feel like myself lately, sunt prinsă între serviciu şi acasă, cu seri în care aştept să se fie cât de cât o ora decentă să adorm pentru a nu fi chiar în ton cu prietenele înaripate din coteţ. Weekendurile sunt pline cu o mie de treburi şi cu alergătură şi încerc fără succes să recuperez timpul pentru odihnă, seara după serviciu.
Aşa că nu am nici inspiraţie, nici informaţii interesante pe care să le scriu aici. Tot ce pot să vă spun este că starea drumurilor nu este nici pe departe atât de rea cum se prezintă la buletinul de ştiri. Se poate circula acceptabil, nu perfect dar se poate ajunge în regula pe DN1. Ciudat dar stratul de zăpadă de pe DN1 fie lipsea, fie era mai mic decât ce a fost  în Bucureşti la capitolul curăţarea drumurilor. DN1A a fost de asemenea curat. După ce se vede la televizor ai fi tentat să crezi că ar fi bine să eviţi şi un drum până la magazinul din colţ, că afară toarnă nu cu stropi de ploaie sau fulgi de nea, ci îi toarnă cu o apocalipsă întreagă. Trebuie să recunosc că cel mai rău a fost să plouă după atâta frig, cu greu am reuşit să cobor treptele la ieşirea din bloc în timp ce responsabilii de curăţenie şi îngrijire se plimbau de colo colo, fără să facă nimic, de parcă 10 trepte ar fi fost cât drumul la Mecca şi o găleată, două de sare sau nisip nu se aflau la magazie. Dar tot e bine că nenea îngrijitorul mi-a spus "bună" şi mi-a zis să am grijă să nu cad în timp ce se uita la peisaj de parcă treaba lui era mai degrabă să monitorizeze traficul pe scări. Dar în afară de gheaţa de pe scări şi cea de pe maşină pe drumul public nu au fost probleme majore.
Visez şi voi visa mult timp de acum, după cum se arată semnele, la o vacanţa în care să nu ma gândesc tot timpul ce trebuie să fac la ora x, y şi z. Să îmi revin, să fiu eu cu mine şi cu el, să mă pot uita şi eu la zăpada de afară şi să simt măcar o jumătate de strop din bucuria pe care o simţeam când eram mică, să ies afară să mă plimb fără o destinaţie anume, fără să îmi pese dacă îmi este rece sau ud.