vineri, 30 martie 2012

"Tip"

Tocmai ce spuneam despre comunicare şi am avut ocazia să citesc un articol de blog foarte expresiv al Domnului Chef, Florin Dumitrescu, fostul preferat al meu dintre juraţii de la mai mult sau mai puţin celebra emisiune a Pro-ului.
Articolul îl găsiţi aici. Să spunem că la nivelul meu foarte ridicat de empatie şi tonele de înţelegere care mă caracterizează aş putea pricepe frustrarea lui atunci când prepară cu dăruire o reţetă perfectă, de exemplu, şi are parte de un client mai puţin sofisticat care doreşte vita well done sau că domnul nu prepară mici şi cartofi prăjiţi.
Se mulează foarte bine pe ce vă povesteam eu despre felul în care comunicăm, ar fi putut prezenta problema într-o altfel de manieră care să nu jignească şi să nu lezeze pe nimeni. Ne-ar fi putut povesti de ce se face vita în sânge şi cum că este mult mai gustoasă şi sănătoasă şi îi pune în valoare calităţile cam ca unei domnişoare machiate natural. Sau ne-ar putea spune că micii şi cartofii sunt buni dar el nu poate prepara aşa ceva pentru că nu acesta este gătitul şi el este Chef.
Ne putea face să înţelegem fără să ne simţim puşi la colţ şi nedemni de restaurantul său. Mai presus de tot, oricât de tare te-ar enerva un client este ceea ce îti asumi când îţi alegi o astfel de meserie, care presupune respect pentru oameni, aşa cum sunt ei.
Dar treaba cu "ciubucul" ospătarului m-a deranjat cel mai rău, se pare că el nu mai este de zece la sută, ar trebui să fie mult mai mare, că dacă nu rişti să nu mai fi salutat sau primit bine a doua oară în restaurant sau cine ştie doamne fereşte mănânci şi alte lucruri nedorite prin supe, zic eu. Lăsând la o parte că bacşişul este plăcerea clientului şi este în general la aprecierea lui, mie personal nu mi se pare deloc un gest de mare clasă, un fel de gradaţie a valoarii deosebite a clientului care a dat cel mai mult. Toţi dăm bacşiş, sa fim serioşi, dar nu cred că este un lucru care trebuie cerut expres sau despre care să vorbim.
Ce este bacşişul, pai să vedem, ar fi un motiv pentru care ospătarii sunt plătiţi prost, pentru că ei oricum iau bacşiş şi atunci patronii de restaurante au costuri mai mici, impozite mai reduse şi aşa mai departe;  de bacşiş nu beneficiază oricine, acei bani neimpozabili nu sunt pentru oamenii obişnuiţi care muncesc doar pentru salariul acela care se împarte pe la instituţii de stat ..., şi definiţia cea mai frumoasă, este plăcerea clientului care s-a simţit bine într-un restaurant, nu este nici cerut, nici dat în scârbă din obligaţie.
Deci eu zic că nu e elegant să vorbim despre bacşiş, despre clienţi nedoriţi, despre cât de bleah sunt micii şi cartofii prăjiţi. Se poate pune un afiş : " Nu primim decât clienţi sofisticaţi, cu gusturi sofisticate", după modelul "este sofisticată, măi".

miercuri, 28 martie 2012

Oameni

Am reuşit să frunzăresc un curs săptămână trecută, să şi particip la câteva ore de prezentare. Cursul a fost despre comunicare în general, între oameni, în familie sau mediul profesional, la un suc, la o şedinţă şi aşa mai departe. Incredibil a fost să intru în atmosfera deja formată a grupului de cursanţi care se simţeau extraordinar şi se bucurau în egala măsură de progresele lor şi de cele ale colegilor. Am avut senzaţia unui grup de sprijin american, cum sunt acelea între mame sau oameni care muncesc prea mult sau în fine sunt n teme... Oamenii învăţau să comunice deschis. Şi am învăţat o lecţie importantă, pe care o ştiam de altfel, dar formularea mi-a readus-o în atenţie şi mi-a amintit cam cât de frecvent mă lovesc de această problemă în fiecare zi. Premisa fiecărui act de comunicare este atitudinea, ea trebuie să fie una pozitivă de genul eu sunt ok şi ceilalţi sunt ok, ori ne lovim tot timpul de genul de oameni, eu sunt deştept, restul sunt proşti şi ce am eu de spus este lege pentru toţi ceilalţi, lucru care evident nu trebuie rostit, se simte din formulare, din ton, atitudine şi aşa mai departe.
De ce oare este atât de greu să formulăm mesaje deschise, fără o mie de nu-uri, care să le arate celorlalţi că suntem atenţi, avem pentru ei respect şi empatie?
Poate din comiditate, obişnuinţă, nepăsare şi bineînteles nevoia de a ne arăta nouă cât suntem de grozavi.


Şi în sfârşit o veste mai bună din partea Ministerului Educaţiei sau să spun oare mai puţin rea,
http://www.cotidianul.ro/nu-mai-conteaza-notele-din-liceu-la-inscrierea-la-facultate-177477/.
Nu mai contează mediile din timpul liceului la admiterea la facultate, probabil se vor lua în calcule notele de la bacalaureat, nu spun că e perfect dar cred că oricum sunt mai semnificative decât mediile din anii de liceu.

vineri, 16 martie 2012

...

Am vrut să scriu un post despre ....... post, postul acela de carne şi lapte şi ouă care este în plină desfăşurare acum, pe urmă m-am imaginat bătând disperată la porţile Raiului şi pe Sfântul Petre spunând, nu îţi pot deschide pentru că ai scris pe blog urât despre post. Uof, şi nu că aş fi o mare amatoare de lapte şi miere că nu îmi plac deloc, poate au totuşi puţintică ciocolată şi lapte bătut pentru mine măcar, dar na Raiul este the goal. El ţine post, din acela pe zile, spune el măcar, miercurea şi joia, şi lunea am râs un sfert de oră crezând că săracul s-a încurcat în zile, dar am aflat de la mama lui că nu, lunea se ţine post pentru bunăstarea familiei, ei păi dacă este pentru bunăstarea familiei atunci să ţină am zis şi eu. La cât de sârguincios este o să curgă bunăstarea valuri, valuri pe ferestre şi afară şi dacă tot vom avea aşa multă chiar m-aş bucura să împart şi cu alţii, mai ales că aşa e frumos. Eu în păcatul meu, uit mereu că el ţine post şi îi mai tot întind vrei şi tu un pic de brânză, un pic de omletă cu ciuperci, o bucăţică de ciocolată, el nu şi nu, eu de ce mai că e bună, e din aia de îţi place ţie...hmmm post!!!
Aaaa postul, am uitat.

joi, 15 martie 2012

La film

Ştiţi cum sunt copiii aceia care după ce au fost certaţi stau îmbufnaţi şi nu le mai prieşte nimic, ei cam aşa am fost eu aseară la film după ce mi-am luat un pic de morală. De ce, păi pentru că în timp ce el a mers conştioncios să cumpere biletele m-am gândit că dacă tot sunt în mall am puţin timp să mă uit pe la câteva magazine. I-am zis că merg la magazinul X, dar pe drum m-am răzgândit, era cam departe şi trebuia să cotesc stânga dreapta, pâine nu aveam la mine să las firimituri pentru întoarcere şi atunci a apărut magazinul Y în calea mea şi m-am oprit acolo, am probat ceva, timp în care el mă suna să mă întrebe unde sunt şi mi-a comunicat că se duce până la un magazin. Eu mi-am văzut de treaba mea şi am mers mai departe la magazinul Z, numai că domnul mă căuta la magazinul Y, nu ştiu de ce avea el impresia că o să stau acolo un sfert de oră, hmmm şi până ne-am întâlnit a durat că se pare că mă pierduse. Bineînţeles că un pic de morală era de făcut şi dă-i şi începe şi gesticulează. Oare bărbaţii ăştia nu ştiu că avem şi noi părinţi şi are cine să ne certe, bine eu nu mai am mamă e drept dar simt nevoia de afecţiune în plus nu dojeneală.
Acum nu ştiu dacă acesta e motivul sau Sherlock pur şi simplu nu m-a dat pe spate.

luni, 12 martie 2012

The Help

Încă un film în topul preferinţelor mele. L-am văzut în weekend şi mi-a plăcut extrem de mult. Filmul spune povestea menajerelor negrese din anii '60 care erau atât de potrivite să cureţe, să gătească, să le crească urmaşii, dar nu suficient de bune încât să îi atingă sau să folosească aceeaşi toaletă ca angajatorii lor albi. O poveste despre discriminare şi rasism prin ochii femeilor care erau mai mult părinţi pentru copii decât propriile mame, mame prea ocupate să pară ceea ce nu sunt, aceasta fiind îndeletnicirea lor uzuală, nu casa, nu copiii, nici măcar soţul ci imaginea lor oglindită în societate. E un film frumos care atinge, care are şi altfel de oameni, care dă speranţa egalităţii aşa cum trebuie să fie, nu m-am bucurat niciodată mai mult ca în timpul acestui film de preşedintele lor american, oare ce ar spune femeile de atunci care nu suportau să îşi atingă menajerele dar era ok să mănânce mâncare gătită de mâinile lor sau să privească distant cum acestea le alină pruncii.