MY WAY HOME

Despre Sam,

2012-02-15T16:45:00.000+02:00

Sam a venit în viaţa mea într-un moment extrem de greu, pe 16 august 2011. Mi-a ţinut companie într-o noapte rece şi apăsătoare, am stat amândoi ghemuiţi de tocul uşii păzind şi alinând efecte până spre dimineaţă. El mi-a spus primul La mulţi ani pe care l-am primit cu lacrimi în ochi sperând totuşi să nu îmi rămână aşa pentru totdeauna, nu a fost posibilă această şansă. Nu avea prea multe semne ale trecutului, nu îmi amintea de nimic, era luminos şi subţirel. Într-o zi s-a îmbolnăvit uşor, şi din ce în ce mai rău până am ajuns în momentul în care am hotărât că nu mai depinde de mine şi a trebuit să îl lăsăm în mâinile unor doamne cu unghii lungi, mult prea lungi de îmi venea să îl iau înapoi, noroc că m-am abţinut. Şi mi-a fost dor de el, mi-a lipsit mai mult decât credeam, mi-au lipsit conversaţiile şi sfătuirile noastre în momentele în care eram singură, sau joaca noastră atunci când el era prea ocupat cu vreun proiect sau vreun meci important. Într-o zi am primit un mesaj care spunea aşa : „Şi în toată această ninsoare şi tristeţe, a apărut măcar o mică rază de soare, ghici ce e”. Am ştiut din prima, era el, Sam, se făcuse bine şi puteam merge să îl aducem acasă, şi acum suntem nedespărţiţi.

Cine este Sam? Este My Samsung Galaxy S2, şi credeţi-mă pe cuvânt că nu sunt superficială dar sunt unele lucruri care ţi se lipesc de suflet pur şi simplu, aşa cum a fost Dacia veche a tatei, în care sora mea aproape că s-a născut şi pe care am iubit-o mai mult decât dacă ar fi fost vreun Mercedes sau BMW.

Cronica unui Valentine la Bellini

2012-02-14T22:38:00.001+02:00

Totul a inceput cu rochia care zacea pe un umeras, uitata in detrimentul unei perechi de jeans si intotdeauna un pulover mai gros. Am zis ca rezist si fara caciula, pentru ca nu am nici una mai fancy, dar se pare ca urechile au rezistat cu greu. M-am decis sa nu scriu despre Valentine's day inainte sa se produca in vreun fel. Alegerea de anul acesta, o cina in oras, am mai adunat o masa de seara in plus, masa pe care ar trebui sa o sar, dar frigul acesta imi face asa o pofta de mancare.
Am ajuns, am comandat, imediat a venit si Oana Lis, care arata mai bine decat la televizor, rasul ei este acelasi totusi. Erau inimioare pe la ferestre, rosu drept decor si trei fete care cantau live, cupluri de toate varstele si grupuri de fete care au decis probabil sa sarbatoreasca altfel, bravo lor zic, aveau si cadouri unele pentru celelalte. Aglomerat tare, prima comanda a venit repede, a doua un pic mai greu dar nimic de nesuportat. Mi-a placut seful de sala care se invartea derutat cu doua platouri pline, intreband in stanga si in dreapta cine le-a comandat, se pare ca nimeni, a mai ratacit el asa pret de doua ture si vreo patru mese si apoi le-a trimis inapoi la bucatarie, cand ne-a adus nota era tot nedumerit si ne-a citit tot ce era trecut sa fie sigur ca este a noastra, era, poate i s-a parut omului ca ce am comandat acolo era cam in contradictie ca meniu.
Declar reusita ziua lui Valentin din acest an, am vorbit, ne-am amuzat, atmosfera placuta, muzica putin cam tare, dar cel mai important am fost noi doi si pentru mine e cel mai frumos lucru din lume. Nu irositi timpul petrecut cu cei dragi, e mai pretios decat orice exista.
Cu drag, Happy Valentine's Day, ca doar e o sarbatoare in engleza.
Acum ma duc sa iau un paracetamol, caci fudulia costa, si mai avem o ora si ceva din ziua aceasta si maine trebuie sa iubim la fel de mult.

Movies

2012-02-14T10:33:00.002+02:00

Ştiţi celebra poveste a lui Dickens, A Christmas Carol, s-au făcut extrem de multe ecranizări, desene animate sau filme, Scrooge are o mie de înfăţişari de la cea clasică, la femei obsedate de carieră, cântăreţe încântate de aburii fierbinţi ai celebrităţii. Povestea a reprezentat cu siguranţă un izvor de inspiraţie, preferatul meu Scrooge din film este Patrick Stewart - A Christmas Carol (1999), iar ca animaţie bineînteles Jim Carrey - A Christmas Carol (2009). Un film despre o divă care a uitat de familie A Diva's Christmas Carol şi cel mai modern pe care l-am văzut în opinia mea Christmas Cupid. Srooge poate fi un bătrân cărpănos şi egoist, sau o divă în căutarea succesului, fantomele Crăciunului pot lua de asemenea multe forme de la vechiul asociat al firmei, până la iubiţi din trecut sau dive devenite îngeri după vreo supradoză de cocaină.
Similitudinea dintre aceste două filme, What If (2010) şi The Familly Man (2000) nu mi-a plăcut prea mult. Atât Nicholas Cage, care este NICHOLAS CAGE, cât şi Kevin Sorbo care este Hercule, sunt doi bărbaţi care au promis solemn că nu vor uita, că se vor întoarce, că totul va fi la fel în momentul despărţirii de iubitele lor, pe un peron de gară, sau într-un aeroport la plecarea în căutare de succes şi afirmare în marele oraş. Ambii au ajuns să aibă tot ce îşi doresc, carieră de invidiat, bani, succes, maşini luxoase şi iubite dive şi ambii primesc o a doua şansă să vadă cum ar fi fost dacă nu ar fi plecat.
Aţi văzut ultimult Twilight - Breaking Dawn - Part One, pe mine m-a cam dezamăgit, sinceră să fiu am apreciat acest film, la toate părţile mă refer, mai mult pentru peisajele superbe, pentru copacii înalţi şi casa lui cu geamuri imense de parcă ai dormi sub cerul înstelat într-o pădure de mii de ani, aaa şi vă spun de pe acum mie îmi place lupul. Vouă?

DN1 ieri, Bucuresti astazi

2012-02-13T20:32:00.001+02:00

2 Filme 2011

2012-02-13T15:13:00.006+02:00

Dacă aveţi norocul ca pe acest dans aglomerat de fulgi de nea să vă aflaţi pe la casele dumneavoastră şi vă permiteţi să staţi în vârf de pat cu multe, multe perne în jur, pilota de iarnă îmbrăcată în lenjerie colorata şi pijamaua preferată şi veţi avea o stare de linişte şi confort sporit. Luaţi după caz, soţul, iubitul, sora, fratele, căţelul sau pisica sau măcar un urs de pluş dacă toate celelalte variante înfruntă vremea neprietenoasă de afară şi uitaţi-vă la un film. Am văzut în weekend trei, unul nu vi l-aş recomanda, după barometrul nostru dacă adormim în timpul derulării nu trebuie reîncercat. Mi-au mai rămas doua variante :

Tower Heist. Este un film despre prietenie, altruism şi simţul dreptăţii. Josh Kovacs (Ben Stiller) este manager al unui complex de apartamente de lux, un tip de manager care ştie să fie aproape de angajaţi. Implicat sută la sută este devastat când unul din proprietari, în topul Forbes al celor mai bogaţi oameni din lume este arestat pentru delapidarea unor sume uriaşe de bani printre care şi fondul de pensii al angajaţilor complexului. Indignarea şi hotărârea de a acţiona cumva vine firesc în momentul în care bătrânul portar încearcă să îşi pună capăt zilelor. Kovacs decide să încerce să recupereze banii angajaţilor săi organizând un jaf în apartamentul fabulos al celebrităţii WallStreet. Îşi construieşte o echipă cooptând şi un hoţ profesionist, vecinul său Slide(Eddie Murphy) pentru a-i ajuta. Filmul este amuzant şi te prinde, are momentele lui de out of this world, câteva evenimente uşor exagerate dar nu deranjează deloc putând chiar să nu fie observate.

Puss in Boots. Animaţie care reuneşte trei poveşti celebre, Motanul Încălţat, Jack şi vrejul de fasole şi Humpty Dumpty combinate reuşit în opinia mea, armonios, povestea curge. Primele două poveşti provin, cel mai probabil, de pe tărâmuri engleze, Jack este cel ce a dat o vacă pe trei boabe de fasole şi a reuşit în final să fure aurul căpcăunului din castelult din nori la care ajungeai urcând pe vrejul fermecat; Humpty Dumpty nu se ştie exact ce era, unii ar spune că era un om de statură mică şi îndesat care a căzut de pe un zid înalt, mulţi oameni chinuindu-se să îl „repare în zadar”, este prezentant deseori sub forma unui ou cu ochi, gură şi nas, mâini şi picioare. Motanul Încălţat provine de pe undeva de prin marea Europă, este o poveste despre vitejiile unui motan cu cizme bineînteles, pe cuvânt că nu îmi place cum sună Puss in Boots, parcă ia din măreţia personajului, el era un motan încalţat nu orice fel de pisică. Şi vocile sunt frumoase: Antonio Banderas – Puss in Boots, Salma Hayek – Kitty, o să vă placă personajul, Zack Galifianakis – Humpty. Mai multe nu spun că dacă încep să povestesc nu va mai avea acelaşi farmec, parcă orice aş spune dezvăluie o parte din poveste, parte care vă va plăcea mai mult să o descoperiţi singuri.

Sursa foto : http://www.imdb.com/

Problema de fond

2012-02-10T17:54:00.000+02:00

Am beneficiat de serviciile sistemului de sănătate atât de stat cât şi privat. Am fost prin câteva spitale în calitate de pacient sau însoţitor. Dincolo de şpagă, de condiţii mai mult sau mai puţin în regulă, de lipsa medicamentelor, a paturilor, a consumabilelor elementare ca să nu mai spun absolut nimic de aparatură, dincolo de toate acestea cred că cea mai mare problemă cea care îi determină pe cei mai mulţi să aleagă privat în detrimentul statului în cel mai bun caz, deşi nu este neapărat o garanţie că acolo este altfel, pe alţi mulţi să aleagă să amâne vizita la medic în cel mai rău caz - este mentalitatea medicilor. Ei, cred că ştiţi cam care era acum câteva sute de ani ierarhia pe la sate, în top sus erau întotdeauna preotul, învaţătorul, primarul şi doctorul. Acum eu nu sunt medic, am în familie vreo patru - cinci, am prieteni medici, dar dintotdeauna există o mentalitate, dacă nu credeţi staţi o clipă de vorbă cu tantile în vârstă din bloc şi veţi afla că să fii medic este o categorie socială aparte. E ceva aproape dumnezeiesc în această meserie, din punctul meu de vedere luna a fel ca oricare alta. Acum că există chirurgi care în fiecare zi salvează oameni, din mâinile lor renaşte pulsul vieţii, da este un lucru extraordinar şi mă înclin în faţa lor şi le mulţumesc. La fel cum mulţumesc tuturor celor care contribuie la îmbunătăţirea calităţii vieţii noastre, de la cei pun bazele educaţiei la cei care cultivă roşii ca să avem ce mânca la micul dejun, până şi celor care pun efectiv un metru de autostradă în plus. Peste tot sunt oameni şi oameni, oameni care muncesc cu dedicaţie, cu entuziasm, cu dăruire, care vor să lase ceva în urmă. Mersul în fiecare dimineaţă la un spital, halatul alb nu reprezintă decât un job ca oricare altul, nu vreau să aud că vezi că responsabilitate, că salarii mici, peste tot este responsabilitate şi toate aceste lucruri cred că ţi le asumi o dată ce alegi o meserie. Şi ajungem şi la problema de fond medicii sunt nişte mici zeităţi, nu toţi, mulţi dintre ei, aroganţi de multe ori şi o dată ce ai ajuns pe tărâmul alb nu mai ai niciun control asupra a ceea ce urmează să se întâmple. Şi ne trezim cu acelaşi sentiment pe care îl aveam când eram mici şi ne doream să creştem o dată să puteam face ceea ce vrem, numai că acum e de o mie de ori mai frustrant pentru că suntem maturi, capabili să trecem prin filtrul minţii şi să luam o decizie pentru noi. Am mai spus aici, în faţă medicilor oamenii sunt egali într-un sens negativ, toţi în pijamaua uniformă şi toţi sunt "tu". Şi ce cred eu că de fapt caută toţi cei ce fug, toţi cei ce se simt lezaţi, cei care se plâng, cei care aleg să plece peste graniţe, sau cei ce se hotârasc să nască acasă poate, eu cred că ei caută respect, caută să fie trataţi ca pacienţi, ca beneficiari ai unor servicii, pentru că viaţa noastra şi deciziile noastre sunt în mâinile proprii, ori de cele mai multe ori suntem trataţi ca nişte copii cărora nu trebuie să li se dea explicaţii care sunt acum în mâinile medicilor - dumnezeu. Aşa că noi mergem acolo să benefeciem de nişte servicii, suntem nişte clienţi cumpărători de servicii medicale şi trebuie să ştim şi să fim de acord cu tot ce ni se întâmplă acolo de la ce se afla într-o seringă sau perfuzie până la ce presupune fiecare procedură care ni se aplică. Nu spun că nu există excepţii, dar eu cred că aceasta este buba cea mai mare. Şi de ce nu te enervezi şi nu pui un medic la punct aşa cum ai face cu o funcţionara de bancă, pentru că îţi e teama, pentru tine, pentru soţia, mama, tatăl, sora, copilui tău, îţi e teama că o dată ce vei termina de vorbit vor fi trataţi poate şi mai rău, şi aici e o problemă. Rezolvarea pe cuvânt că nu o ştiu, cum trebuie să fie ştiu dar ce să facem să ajungem acolo nu....

2012-02-08T09:55:00.000+02:00

Chiar dacă ştim prea bine că trebuie savurat momentul, iarna are frumuseţea ei, vara la fel. Şi chiar dacă obişnuiam să aştept cu nerăbdare şi să ador iarna, nu mă pot abţine să nu visez la poza din stânga.
Astfel n-am contrazis nici eu faptul că o dată cu vara devenim a summer person, există şi destul excepţii ce e drept dar nu mă încadrez.

Ninge

2012-02-06T11:20:00.000+02:00

Am cam dispărut în peisajul alb de afară, stau ascunsă după perdeaua de nea şi m-aş ruga să nu mă vadă nimeni, din păcate mă zăresc toţi, poate un cod roşu m-ar ascunde mai bine printre nămeţi, nu mă întelegeţi greşit nu îmi doresc codul roşu, mă mulţumesc chiar şi cu cel portocaliu sau galben, şi aştept să aud că vremea este normală pentru această perioadă a anului. Nu am mai scris pentru că I don't feel like myself lately, sunt prinsă între serviciu şi acasă, cu seri în care aştept să se fie cât de cât o ora decentă să adorm pentru a nu fi chiar în ton cu prietenele înaripate din coteţ. Weekendurile sunt pline cu o mie de treburi şi cu alergătură şi încerc fără succes să recuperez timpul pentru odihnă, seara după serviciu.
Aşa că nu am nici inspiraţie, nici informaţii interesante pe care să le scriu aici. Tot ce pot să vă spun este că starea drumurilor nu este nici pe departe atât de rea cum se prezintă la buletinul de ştiri. Se poate circula acceptabil, nu perfect dar se poate ajunge în regula pe DN1. Ciudat dar stratul de zăpadă de pe DN1 fie lipsea, fie era mai mic decât ce a fost în Bucureşti la capitolul curăţarea drumurilor. DN1A a fost de asemenea curat. După ce se vede la televizor ai fi tentat să crezi că ar fi bine să eviţi şi un drum până la magazinul din colţ, că afară toarnă nu cu stropi de ploaie sau fulgi de nea, ci îi toarnă cu o apocalipsă întreagă. Trebuie să recunosc că cel mai rău a fost să plouă după atâta frig, cu greu am reuşit să cobor treptele la ieşirea din bloc în timp ce responsabilii de curăţenie şi îngrijire se plimbau de colo colo, fără să facă nimic, de parcă 10 trepte ar fi fost cât drumul la Mecca şi o găleată, două de sare sau nisip nu se aflau la magazie. Dar tot e bine că nenea îngrijitorul mi-a spus "bună" şi mi-a zis să am grijă să nu cad în timp ce se uita la peisaj de parcă treaba lui era mai degrabă să monitorizeze traficul pe scări. Dar în afară de gheaţa de pe scări şi cea de pe maşină pe drumul public nu au fost probleme majore.
Visez şi voi visa mult timp de acum, după cum se arată semnele, la o vacanţa în care să nu ma gândesc tot timpul ce trebuie să fac la ora x, y şi z. Să îmi revin, să fiu eu cu mine şi cu el, să mă pot uita şi eu la zăpada de afară şi să simt măcar o jumătate de strop din bucuria pe care o simţeam când eram mică, să ies afară să mă plimb fără o destinaţie anume, fără să îmi pese dacă îmi este rece sau ud.

Viscol

2012-01-25T10:37:00.000+02:00

Sunt trei lucruri pentru care primeam priviri dezaprobatoare în copilărie, unul era că uram să port maieu, deci eram cam tot timpul cu mijlocul gol cum zicea bunica, al doilea nu purtam căciulă decât foarte, foarte rar şi al treilea, ei bine la prima rază de soare mai încurajatoare, în prima zi de vară cât de cât eu eram cel puţin cu picioarele în apă. Şi au ajuns ca toate aceste lucruri să ma bântuie acum deşi atunci nu îmi imaginam că ar fi posibil, m-am ales cu sensibilităţi multiple, de exemplu am nişte migrene de zici că mi-a dat cineva cu un par mare în cap şi m-a lasat năucă fără posibilitatea de a mi-l mai roti stânga dreapta fără să simt o greaţă infinită.
Şi acum la douăzeci şi sapte de ani, puţin cam târziu port toate acele articole vestimentare pe care în copilărie le detestam. Ştiam că azi e frig şi viscol, de aseară mă tot uitam pe geam, aşteptam cu nerăbdare într-un fel de parcă ar fi o mică oază, o trecere ca într-o maşină a timpului către amintiri plăcute. M-am înarmat cu de toate, şosete groase-verificat, maieu, bluză, pulover - verificat, mănuşi groase - verificat, căciulă- verificat, geacă - verificat, nimic nu mai putea sta între mine şi viforul de afară, îmi imaginam chiar că voi merge pe jos până la birou.
Dar m-am răzgândit repede când am văzut că toţi fulgii de nea îmi veneau direct în fată, cum de am uitat eu să îmi pun ochelarii lui de schi, făceam senzaţie pe stradă. Ei bine până la metrou m-am udat destul de rău pe pantaloni şi s-a dus toată deghizarea mea în femeia fantastică blindată care semăna mai degrabă cu mascota aia grasă şi albă la cauciucuri de maşini. Let's hope for no pain today. Deci pentru mâine am notat, colanţi pe sub pantaloni plus o geacă de fâş lungă, să vedem cum va mai fi.
Let it snow, let it snow, let it snow!

Două ore de şutat, patru zile "faultat".

2012-01-20T19:32:00.000+02:00

Am avut o zi absolut groaznică în loc de o urare de weekend plăcut, de aceea m-am gândit să încerc să vă povestesc ceva amuzant.
Miercurea la noi este oficial zi de fotbal. Începe timid cu o echipare, pantaloni scurţi şi tricou fie vară, fie iarnă şi continuă la teren în aer liber. Ce se petrece acolo pe cuvânt că nu ştiu să vă spun , am înteles că aşa se consuma toată energia negativă acumulata şi chiar nu vreau să fiu prin preajmă când se desfăşoară acest procedeu dar ştiu foarte bine ce se întâmplă după. În cel mai rău caz s-a întâmplat să vină de acolo cu o oră mai devreme ţinându-se de mijloc şi târând sontâc, sontâc un picior după el. Şi în ziua de astăzi sunt acuzată că îmi pasă mai mult de un "fier" decât de el pentru că prima mea reacţie a fost, ai făcut accident... Nu mă crede nimeni că am întrebat acest lucru gândindu-mă că sechelele unui astfel de eveniment sunt mai grave, cel puţin în capul meu, decât o căzătură pe teren. Dar de obicei, vine încet, încet, iar a doua zi se plânge de durere de picioare la cea mai mică atingere şi la fiecare pas. O zi, două, cinci, ca printr-o minune cu o zi înainte de joc este într-o stare perfectă, abia aşteaptă, pleacă voios, a uitat tot chinul şi o ia de la capăt. Tot aşa, săptămână de săptămână, aseară i-am propus să îl trimit în cantonament, cum de lăsat nu vrea să se lase, singura soluţie este antrenamentul zic eu.
Deci avem câteva variante la Poiana Braşov cu echipa lui preferată, în Turcia cu pandurii că-i oltean sau ture în jurul blocului în fiecare seară, o să aleg ultima varianta, cantonament, cantonament dar vreau să fie prin preajmă.
Şi nu ştiu cum se face că în fiecare miercuri joacă vreo echipă preferată, e un meci must see, aşa că maraton nu glumă, fotbal cu pâine.

Un weekend frumos tuturor!

Crede şi vei vedea sau trebuie să vezi ca să crezi?

2012-01-17T23:02:00.042+02:00

Am citit un articol interesant pe blogul Luminiţei, despre bio, eco şi despre homeopatie. Părerea mea despre bio am mai spus-o o dată aici, nu cred în bio cel suprem, ştiu câte ceva despre condiţiile necesare, îmi imaginez cât de greu este să fie îndeplinite, ştiu foarte bine cum că pe la ţară pomii fructiferi şi chiar şi legumele sunt tratate chimic, altfel nu se face mai nimic în general, ştiu că majoritatea puilor sunt hrăniţi cu furaje combinate atât de blamate de susţinătorii bio, mă mulţumesc încercând să mănânc cât mai natural, cât mai puţin procesat şi cât mai light, fără să aleg un produs exagerat de scump doar pentru că are o etichetă bio, cumpăr legumele care nu arată de parcă sunt decupate în forme perfecte şi strălucesc ca cele din plastic. Ei bine, despre homeopatie nu ştiu mai nimic, în afară de laudele aduse de colegi, prieteni şi câteva articole citite informaţia îmi lipseşte din păcate. Eu nu sunt un "believer" de felul meu, nu ştiu de ce pentru că sincer mi-aş dori să fiu dar nu pot, am ales întotdeauna gramatica şi matematica în locul literaturii, îmi plac lucrurile exacte, precise ca un ceas elveţian, am nevoie de o anumită siguranţa dată de un fir logic accesibil mie, nu spun că homeopatia nu este logică spun că eu personal nu am reuşit să îi dovedesc efectele benefice încă. M-a pus pe gânduri faptul că am acceptat în secunda unu să fac o analiză destul de scumpă de teamă să nu iasă ceva rău dar au trecut câteva zile şi tratamentul homeopat nu mi l-am procurat încă. Analiza trebuia făcută dar mi se pare ciudat faptul că până să o fac efectiv simţeam o teamă incredibilă dar faptul că nu am început tratamentul nu mă sperie deloc. Am consultat doi medici diferiţi, unul a mers pe homeopat, cel de-al doilea pe alopat imediat ce avem rezultatul, nu ştiu ce voi alege sau dacă le voi folosi în paralel.

Cert este că astăzi îmi voi procura produsele recomandate şi voi încerca să fiu încrezătoare, doar trebuie să crezi ca să vezi, nu? Sau o fi invers?

Smoking is bad for you!

2012-01-17T13:14:00.000+02:00

Ca să ne înţelegem de la început nu am fost niciodată o fumătoare în adevăratul sens al cuvântului, poate mai degrabă un fel de social smoker sau am fumat atunci când aveam o stare foarte proastă, ca să ne mai întelegem încă o dată nu ştiu să "trag în piept". Prima dată am fumat după un examen de sesiune picat şi a fost groaznic, m-am înecat, am ameţit şi am decretat că nu mai îmi trebuie. După un timp am început să fumez în oraş, de ce, păi de plictiseală, pentru că aşa făceau toţi, pentru că părea mai interesant, cred că a durat cam o vară toată nebunia după care am renunţat din nou. M-am reapucat când mama s-a îmbolnăvit, apoi când el a plecat în Germania, nu pot să spun că îmi lipseşte enorm, puteam fuma în fiecare zi sau pot trece două zile fără să lipesc buzele de o ţigară fără să simt vreo lipsă. Azi este ziua cu numărul şase de când nu mai fumez. Am înteles că trebuie stop, mai ales că nu se merită pentru un moft, de plictiseală sau pentru sentimentul de apartenenţă unui grup, aşa că dacă am fost sfătuită să mă opresc pe cuvânt că mă străduiesc. Seara simt puţin lipsa, după o zi stresantă m-aş cufunda în scaun cu o ţigară aromată şi un pahar rece de.....ceva la fel de puţin bun.

Telefonie mobilă

2012-01-16T15:24:00.000+02:00

Mă strofoc de dimineaţă să mă conectez la reţeaua de telefonie mobilă fără niciun dram de succes. Nu merge şi pace. Am înţeles că ar fi fost o problemă tehnică doar pentru cei care au cartele şi am zis ups eu nu sunt din categoria aceasta, poate mi s-a stricat telefonul inteligent primit cadou, dar de fapt nu ar merge nici la abonament, sau la unii abonaţi merge la alţii ba. Eu nu reuşesc să mă conectez nici acum, mă simt uşor pierdută în spaţiu, dacă mă caută cineva şi nu dă de mine..., telefonul face parte din categoria "puteam trai bine mersi fără dar acum că îl avem, imposibil".
Acum zic şi eu, când unul dintre cei mai importanţi operatori de telefonie mobila dintr-o ţara, la noi cam toţi sunt importanţi, are o problemă tehnică de o durată mai mare de o oră, problema ţine cam de pe la zece, nu e normal ca măcar pe siteul lor să posteze un anunţ să ştim şi noi ca e o problemă şi mai durează "n" timp.
Voi aveţi probleme de conectare la reţea?

De weekend

2012-01-13T11:22:00.001+02:00

În ceea ce priveşte anotimpurile aveam două preferinţe importante vara, adică marea şi iarna adică zăpada.
Prima ninsoare care se lăsa aşteptată îmi provoca nerăbdare şi apoi fulgii aceea balerini, şi alb peste tot, linişte şi o imensitate de pur care îmi dădea un sentiment de apartenenţă a unei lumi măreţe şi magice. Toate compunerile mele copilăreşti, din proprie iniţiativă erau fie despre talazurile mării, fie despre neaua iernii. Mare fană a ninsorii în capitala noastră iubită nu pot să mă declar, închid ochii şi îmi vin în minte noroi, zăpadă înnegrita, maldăre întregi pe lângă trotuar de este aproape imposibil de traversat, apă pe drum, e drept că zborul fulgilor e la fel de feeric.
Anul acesta nu am văzut decât o ninsoare anemică de maxim zece minute ca durată, pe tărâmuri gorjene dar atât, nici urmă de celebrul White Christmas, zero zăpadă pentru noi.
Pentru weekend au anunţat precipitaţii sub formă de ninsoare, dar mă îndoiesc destul de tare, săptămâna trecută au anunţat la fel şi nu am avut decât vânt.
Ca să citez o replică dintr-un film tare drag mie "Don't blow away", deci nu vă lăsaţi purtaţi de vânt şi rămâneţi mereu aproape de cei dragi.
Un weekend minunat vă doresc, la mine urmează unul din acelea în care obosesc mai rău decât m-am "relaxat" în timpul săptămânii.

Concurs pe Zile şi Nopţi

2012-01-12T10:47:00.003+02:00

M-am înscris la concurs, eu am câştigat toată viaţa mea decât o sticlă de suc din acela negricios la 0,5 şi beam cam o sticlă pe zi deci şansele m-ar fi dus la mult mai mult, vreau să spun de fapt că nu sunt deloc norocoasă. Aşa că nu mă aştept să câştig, dar m-am înscris din două motive, primul ar fi că îmi place la nebunie patinajul, urmăream concursurile, aveam preferaţi şi vă fac o mărturisire, întotdeauna când voiam să mă liniştesc sau când mă astepta un drum lung de făcut ascultam muzică, închideam ochii şi îmi imaginam spectacole întregi de dans pe gheaţă. Nu ştiu să patinez, nu cred că voi învăţa vreodată, pentru că nu sunt deloc bună la sporturile acestea, nici pe role nu merg, dar uitându-mă la ei am senzaţia că plutesc la propriu şi că orice e posibil, că pot sări un triplu tulup împreună cu ei şi că este aşa uşor. Patinajul e dans, graţie, plutire, e vis şi magie şi totul pare aşa uşor.
Îmi dă o stare extraordinară de bine să privesc şi la televizor aşadar cred că e minunat să fii aşa aproape. La balet am fost şi mi-a plăcut foarte mult, la dans pe gheaţa încă nu.
Concursul Zile şi Nopţi unde poţi câştiga o invitaţie dublă la Spărgătorul de Nuci - Saint Petersburg State Ballet on Ice este aici, tot ce trebuie să faceţi este să trimiteţi un e-mail în care să spuneţi câteva fraze despre jucăria voastra preferată din copilărie.
Eu am scris aşa:

"Am văzut că şi acum investesc părinţii în jucării sofisticate şi costisitoare şi cei mici se joacă tot cu te miri ce, chiar şi capace sau cutii.

Şi jucăria mea preferată era tot o chestie prea puţin complicată, era o maimuţă şi am iubit-o tare, o luam cu mine peste tot până când s-a pierdut în negura timpului. Am primit-o de la Moş Nicolae pe vremea când nu se găseau cine ştie ce jucării şi ştiu că tata i-a spus mamei că o jucărie mai urâtă de atât nu putea să fi găsit. Era o maimuţică urâtă ce-i drept dar mie mi se părea aşa frumoasă şi iubită pentru că avea braţe lungi bune de suport pentru târât după mine, avea o freză încurcată care imi spunea că e o maimuţă ghiduşă şi spontană, şi avea o privire uşor pierdută care iţi putea spune că e uşor lunatică dar pentru mine insemna că e altfel decat celelalte maimuţe şi că este doar a mea."

Succes dacă vă hotărâţi să vă înscrieţi!

Eu diseară mă duc stitivoiunde, la cladireaalbcualbastru, într-un fel sau altul tot trebuie să scap o dată.

Ţineţi-mi pumnii!

2012-01-10T15:08:00.000+02:00

Eu nu ştiu dacă medicii simpatici de la clinica draguţă albă cu albastru, de parcă nu toate sunt aşa, în fine nu ştiu dacă ei îşi imaginează ca eu trec pe acolo ca în vizită sau ca la cinema sau ca la un restaurant bun, că dacă ar fi aşa plăcut m-aş duce de bună voie pe cuvânt. Mă duc de fiecare dată în speranţa că e ultima pe un termen scurt şi voi primi frumos trasată o linie finală cu o concluzie pe măsură, dar nu, primesc în schimb indicaţii de alte şi alte analize de nu mai înteleg nimic şi tocmai ce eram eu de plimbat prin spitale după câtă oroare am de ele.
Nu ştiu dacă e de rău, deocamdată sunt niste contradicţii, deci m-am hotărât să merg la n-şpea analiză sperând si de data aceasta că va fi ultima.
Să îmi ţineţi pumnii să iasă bine.

Bad experience

2012-01-06T10:08:00.000+02:00

După cum v-am povestit mi-am petrecut cele câteva zile de concediu pe drumuri, cu treburi, printre responsabilităţi şi mult doritele, câteva, prea puţine ore de somn în plus. Şi bineînteles că neavând ce face, cu tot acest "timp liber" de care dispun s-a impus şi o vizită la medic, o plăcere de altfel, voiam să mai schimbăm câteva vorbe că nu ne-am mai văzut de mult. Cu toate că am oroare, pe cuvânt că m-am dus relativ relaxată, mult mai calmă decât alte dăţi, chiar am făcut şi salata de boeuf înainte. Am aşteptat cuminte să intru şi nu după mult timp am fost invitată în cabinet. Doctoriţa a fost o profesionistă de toată isprava, mi-a explicat tot ce urmează să se întămple, a avut răbdare, mi-a spus fiecare pas, dar ce să te faci atunci când efectiv nu ai cu cine.
Din timpul consultului am simţit cum peretele devine mai galben decât faţa mea şi totul se învârte uşor obosindu-mi ochii şi respiraţia. Nu prea mai ţin minte recomandările medicului căci la momentul respectiv începuse şi biroul ei să se mişte şi ea se rotea încetişor, am încercat să îi spun că e ceva în neregula, cutremur sau am ajuns în spaţiu sau ceva... Îmi amintesc doar că i-am spus eu ei, asta e tot, m-am ridicat şi am plecat şi până când a venit momentul notei de plată îmi revenisem şi eram gata de lăsat ceva bănuţi la recepţie.
Sunt bucuroasă totuşi că nu am leşinat dar m-am convins că trebuie să stau pe o raza de un km cel puţin de spitale, curios că am văzut multe şi am tot stat prin spitale, doar când văd la mine mi se face brusc rău.

De colo colo

2012-01-05T14:27:00.000+02:00

Am revenit la activităţile zilnice obişnuite, aş mai fi stat puţin în concediu, doar să lenevesc pe canapeaua din sufragerie şi să ştiu că foarte aproape pe un fotoliu este şi el, deci e clar că nu am apucat să facem asta îndeajuns.
Ne-am plimbat de colo colo, dintr-o casă în alta, toate fiind casa mea şi a lui şi parcă tocmai acum când avem atâtea locuri pe care să le numim acasă, generic bineînteles că proprietăţi n-avem deloc, bine că măcar nu trebuie să ne îmbulzim la impozite la coadă de pe 3 ianuarie; în fine cu toate aceste case nu prea mă mai simt acasă nicăieri. Şi am făcut bagaje, mi-a fost greu să plec, apoi m-am obişnuit în altă parte, mi-a fost greu să plec, m-am obişnuit şi acolo şi mi-a fost greu să plec şi tot aşa. Sărbătorile noastre s-au împărţit între acomodare şi sentimentul de vinovăţie că trebuie să plecăm în altă parte.
Şi astăzi vă scriu în 2012, nu îmi doresc în acest an decât să mă aşez sufleteşte, să îmi găsesc echilibrul şi liniştea, acum îmi par nişte lucruri de nerealizat.
Vouă vă doresc din tot sufletul să vi se îndeplinească dorinţele şi tot ce v-aţi propus pentru anul acesta să bifaţi.
La mulţi ani!

2011-12-24T20:50:00.000+02:00

Sarbatorile acestea simt un gol imens, am facut totul cu lacrimi in ochi picurand din cand in cand, nu in bucatele pregatite pe cuvant.
Va doresc sa aveti liniste in suflete si sa stiti va bucurati de lucrurile simple, de cei dragi voua, de bucuria lor.
Craciun fericit!
Chiar daca afara nu ninge sa gasiti magia Craciunul asa cum simtiti voi ca este aproape perfect ca in visele copilariei.

Muzică şi Muzici

2011-12-21T10:42:00.001+02:00

Am primit o leapşă de la Luminiţa cu muzică şi despre muzică. Prima mea amintire muzicală e Sacrifice a lui Elton John, cred că aveam vreo ~~trei~~ cinci ani când puneam această melodie over and over la casetofonul din maşină, mare jale a fost când ni l-au furat. Primul meu casetofon era roşu, îl mai am şi acum, l-am primit cadou de ziua mea împreună cu o casetă roz pe care ştiu sigur că era Rod Stewart. A urmat Queen, era preferatul tatei şi sunt convinsă că am ascultat câtiva ani buni la rând în proporţie majoritară şi a rămas printre preferaţi. Bohemian Rhapsody este preferata mea. Bineînteles că am asezonat tot de la tata pornire cu Abba, Deep Purple şi Black Sabbath. Îmi place mult Those were the days, a lui Mary Hopkin. Trebuie să recunosc că am avut şi o pornire la vârsta adolescenţei pe Britney dar mi-a trecut cred că în maxim o lună. Muzica adevărata e aceea pe care o asculţi azi şi mâine şi peste o lună, şi peste un an şi peste cinci cu aceeaşi plăcere, e aceea care rămâne.
A urmat o epocă de Robbie Williams şi Reamonn, Snow Patrol şi Edvin Marton pe care am început să îl ascult din dragoste pentru patinaj.
Aşa că rămân tot la aceştia şi la pasiunea pentru oldies but goldies şi subscriu şi eu la ce a spus Luminiţa referitor la colindele de Crăciun.

Moş Crăciun

2011-12-20T10:09:00.001+02:00

Deşi sunt oarecum visătoare sunt la fel de foarte bine ancorată în realitatea proprie, desigur bazată pe o analiză logică care uneori poate dura chiar multişor. Îmi place să mă gândesc şi mă gândesc mult tare, uneori obosesc şi eu, cei din jur săracii sunt epuizaţi de mult. Dar voiam să spun de fapt că eu nu cred în Moş Crăciun, moşul acela în roşu, gras şi îmbujorat, cu barbă albă şi sanie trasă de reni cu nasul luminos, nu am crezut niciodată. Nu îmi amintesc momentul în care am realizat că moşul nu există, nu am avut niciun fel de şoc, dintotdeauna parcă am ştiut ca el e o poveste, însă magia Crăciunului am simţit-o mereu, moşul e bucuria din ochii celui care primeşte un cadou, bucurie care ţi se întoarce înzecit. De foarte mică chiar cotrobăiam toate posibilele ascunzişuri potrivite pentru daruri, nu prea eşuam, era imposibil să nu le găsesc şi totuşi chiar şi aşa nu aveam răbdare să aştept până dimineaţa să le găsesc sub brad, trebuia să vină de seara moşul, altfel se lăsa cu plânsete, mama se conforma. Găseam şi cadourile surorii mele, ea se ţinea după mine, voia să ştie, să vadă şi ea, îi arătam doar o parte la multele ei insistenţe dar păstram întotdeauna o altă parte să fie surpriză. Abia târziu nu am mai găsit darurile şi aceasta pentru că m-am lăsat de căutat nu pentru că abilitatea mea lăsa vreun pic de dorit. Eram şi eu moş la rândul meu, mamei trebuia neapărat să îi iau ceva, când eram prea mică să strâng bani din timpul anului sau să merg la colindat pe la bunica îi scotoceam printre cosmetice şi credeam eu că ea a uitat că are un anume săpun/parfum/fard/orice şi i-l puneam sub brad. Bineînteles că ea ştia de unde este dar se bucura şi eu eram aşa de mulţumită.
Deci cam aşa cum nu cred în Moşul traditional nu cred nici în iepuraşul de Paşte, în spiriduşii verzi şi cu atât mai puţin în zodiile prezentate de Neti. O singură dată mi s-a potrivit horoscopul, scria că viaţa mea se va schimba şi am intrat la facultate în săptămâna aceea. În această dimineată ploua cu bani la toate zodiile, mai puţin la soţul meu săracul, toti primesc bani, el are de dat, incredibil nu alta, o singură zodie are de dat bani la toate celelalte unsprezece care stau la prindere. Deci aveţi grija, fecioarele au de dat!

Rostul meu in familie

2011-12-19T11:33:00.001+02:00

Părinţii mei s-au iubit mult, încă din gimnaziu când tata pedala pe bicicletă fără mâini ca să smulgă de la mama măcar o privire de admiraţie. Au fost împreună la liceu, apoi în facultate, au trecut cu bine de perioada în care datoria faţă de patrie i-a despărţit, atunci când tata fugea cu trenul un număr mare de ore să se poată plimba puţin prin Herăstrău. Au trecut toate acestea şi s-au căsătorit, la douăzecişişapte de ani au avut primul copil, pe mine. Şi cum am fost prima era destul de puţin probabil să nu ies măcar puţin răzgâiată, mă lipeam de piciorul mamei, o aşteptam la uşă ori de câte ori nu eram primită în vrea încăpere cu ea, voiam doar braţele ei, doar ea avea voie să se joace cu jucăriile mele, o adoram pur şi simplu, la modul cam tiran ce-i drept la vremea aceea. Am mai crescut şi au început să îmi placă aventurile, expediţii, plimbări lungi cu bicicleta, zile însorite pe malul Dunării sau "la canal", toate erau alături de tata care a găsit răgazul necesar ca noi să avem parte de o copilărie aproape ca a lui şi să fie atât de prezent în toate aventurile noastre de copii. Am crescut, ataşamentul faţă de mama a devenit tot mai puternic şi tot mai puţin tiran, copilul răsfăţat s-a transformat uşor într-o adolescentă extrem de cuminte şi retrasă, am fost fata mamei mereu. Liceul a trecut destul de repede într-o atmosferă uşor tensionata şi plină de frustrările devenirii, am avut întotdeauna de la mama sfaturile potrivite. Nu ştiu dacă şi-au dorit să devin ceva în special, şi-au dorit să învăţ şi să am o viată bună. Trebuie să recunosc că am avut mari emoţii cu admiterea la facultate, mama îmi spunea că mă va susţine orice ar fi, avea şi varianta particulară ca soluţie, tata spunea că trebuie la stat. Aşa că am dat la vreo cinci, şase secţii la ASE, cu admitere şi dimineaţa şi după-amiaza plus bonus Politehnică. Masa de prânz mi-o luam în maşină în drum de la un examen la celălalt, dar a fost bine. Cu mari emoţii părinţii meu mi-au corectat grila şi m-au aşteptat cu aşa un zâmbet pe care nu o să îl uit vreodată. Aşa am intrat eu la facultate, la prima opţiune şi a început aventura Bucureşti cu lacrimi multe la absolut fiecare despărţire chiar dacă mergeam acasă săptămânal. Mi-a fost cumplit de greu şi dor de ei, lunea mă gândeam doar cât mai este până vineri. A trecut primul an, apoi uşor, uşor m-am acomodat. În anul trei mi-am găsit şi un loc de muncă, lucrurile s-au aşezat, am început să nu mai cer bani de acasă şi părinţii mei erau mulţumiţi. Cu mama vorbeam zilnic la telefon, de cel puţin două ori, ne povesteam tot, eram cele mai bune prietene, poate mai mult de atât pentru că ne întelegeam şi din oftat.
Când eram mai liniştiţi a început cel mai mare coşmar, un diagnostic de cancer de sân, urmat de un tratament greu. Am avut toată încrederea că va reuşi, avea o putere şi o dorinţă fantastică. Zâmbea chiar şi când cu maşina de tuns în mână îi îndepărtam părul ei negru frumos, de două ori am făcut asta. A fost greu, s-a terminat dureros. Mi-am pierdut mama în ziua când am împlinit douăzecişişaptedeani, vârsta pe care o avea ea când mi-a dat darul vieţii. Îmi e cumplit de dor de ea, o caut mereu, dimineaţa când mă trezesc acasă primul meu gând este ce ar fi să o găsesc ca înainte în bucătărie să îmi spună că a fost un vis cumplit. Mă văd acum în postura să organizez primul Crăciun, primul Crăciun organizat de mine, primul Crăciun fără ea, de fapt aş vrea să nu vină, dar pentru milioanele de oameni care au pentru ce zâmbi în ziua de Crăciun îl las să vină ca în fiecare an, chiar dacă pentru mine nu va fi.

Viata

2011-12-15T10:39:00.002+02:00

E ceva ce avem acum şi suntem nemulţumiţi, o vrem mai bună, mai cu fundă, mai roşie cu verde, mai împopoţonată sau mai simplă. Eu numai evenimente negative am de raportat, dar de data aceasta nu o voi face, e prea mult, am uneori senzaţia unor sprâncene sceptice ale unor oameni care nu au cum să înţeleagă. M-am gândit zilele acestea foarte mult la câti oameni şi-ar dori o şansă la viaţă, câti sunt nemulţumiţi de şansa pe care o au. Pentru mulţi e târziu, au rămas amintiri dureroase care încet, încet încearcă sa facă loc celor plăcute.
Bibi are o şansă la viaţă, o şansă reală care nu presupune decât puţin ajutor din partea noastră. Povestea lui este aici şi aici. Nu ştiu câtă vizibilitate are acest blog, dar chiar dacă reuşesc să se trimită un sms în plus, chiar dacă e atât de puţin, măcar am încercat.
Mai sunt doua zile, pâna maine, 16 decembrie la ora 24. Doi euro nu înseamnă decât o sticlă de suc şi un pachet de biscuiţi, se poate.

SMS 2 euro/sms - 848

De asemenea, puteti dona prin Romtelecom, formand :

0 900 900 301- 10 euro/apel

0 900 900 303 – 3 euro/apel

0 900 900 305 – 5 euro/apel

*Nu se percepe TVA.

Atentie: Numerele intra in vigoare pe 10 decembrie si sunt valabile pana pe 16 decembrie ora 24:00!

24 august 2011

2011-12-03T21:25:00.004+02:00

O saptamana dupa, in ograda, sufletele si gandurile noastre:

Iarna

2011-12-02T10:31:00.004+02:00

A doua zi de iarnă, azi m-am gândit să îi fac Marianei o surpriză, că spunea că îi este dor. Unul din ingredientele pentru un Crăciun aşa cum suntem obişnuiţi zăpadă :

Poze by Ada.

2011-12-01T18:58:00.000+02:00

Ma uit la mine, la tata, la Adina, la oameni pe strada, vad tristete, uneori regrete. Daca ati stii ca maine e o zi ce va disparea in negura trecutului si pe care nu o veti mai putea atinge niciodata, ca si cum ati trece peste o prapastie imensa cu bilet de o singura cale, prapastie al carei infinit gol nu il veti mai putea traversa niciodata inapoi ati zambi mai mult azi, v-ati tine mai mult de mana, v-ati privi cu ochii sufletului, ai iubirii si ai tolerantei, ati sorbi o secunda in plus fiecare minut si i-ati simti esenta pana in varful degetelor? Ati iubi mai mult, ati canta mai mult, ati visa mai mult?
Am vazut azi un reportaj, o doamna de nationalitate americana a venit sa ii invete pe copiii nostri saraci sa creada si sa incerce, sa isi fructifice dreptul la educatie. A spus ea un lucru care mi s-a parul incredibil de adevarat, americanii iau orice lucru marunt si il transforma in ceva minunat, un lucru negativ in unul pozitiv. Am observat la multi dintre noi acel realism spre sarcasm cum ca nimic nu se poate sau nu e suficient de bun. Obisnuim sa ne taiem aripile din start pentru ca nu avem curajul sa credem, de fapt cred ca nu avem curajul sa incercam pentru ca nu suportam sa pierdem, sa iesim din tipar, sa ne asumam greselile, tiparul e calea cea mai sigura sa nu fii judecat, sa poti spune ca ai facut ce a trebuit. De ce nu transformam o zi banala in cea mai frumoasa traditie de familie, un act de caritate inceput timid intr-o actiune incredibila in care sa se implice mii de oameni, de ce ne place sa privim aspru si sa curmam vise cu vorbe taioase. De ce nu sorbim fiecare picatura de viata cu acelasi entuziasm, de ce nu deschidem ochii si inima in fata noului, de ce nu imbratisam cu adevarat fiecare moment, de ce ne punem o mie de bariere, de intrebari si incercari pentru noi si pentru cei dragi. Nu pare sa fie cuvantul nostru preferat si zau ca am putea sa il transformam in da. Merita o sansa "think out the box"-ul american.

Ultima zi

2011-11-30T11:14:00.000+02:00

de sweet november, nu ştiu cât de sweet a fost (cam spre deloc), dar putem să ne prefacem că doar vine o lună magică pentru mulţi. Putem să ne imaginăm că păşim pe fulgi de nea şi aproape zburăm prin văzduhul alb şi că putem vedea pe lângă o mulţime de oameni alergând în toate părţile după cadouri şi oameni care se bucură pentru simplul fapt că sunt împreună, învătând cea mai importantă lecţie a vieţii. În bradul meu de anul acesta va fi un gol imens, e ca şi cum e jumătate gol sau poate gol de tot sau poate niciun brad. Dar o să mă mobilizez pentru ce ştiu şi o să vă povestesc nişte filme pe care cred că le-aţi văzut şi răsvăzut că sunt puţine şi apetit de filme de sărbători cred că există.
Începem cu Elf, un film simpatic despre un copil crescut printre spiriduşii Moşului care nu realiza defel de ce doarme aşa prost în pătuţurile mult prea mici pentru el. Era cel mai neîndemânatic, nu se pricepea deloc la modelat jucării, la prelucrat şi împachetat. Cum află că este om şi are un tată în New York pleacă în căutarea lui chinuindu-se în zadar să se adapteze la modul lui de a vedea lucrurile. Filmul este drăguţel, are momentele lui de sentimentalism, de spirit de Crăciun, e amuzant şi pentru cei mici.

Oboseală

2011-11-28T09:27:00.000+02:00

Nu am mai scris demult, pe lângă serviciu am mers la un curs de formare profesională săptămâna trecută şi acasă, şi la tata, printre o mie şi una de lucruri de făcut nu am mai găsit timp pentru nimic, nici măcar pentru mine, mă simt epuizată deşi am senzaţia că e prea puţin spus. Aseară am moţăit în maşină, în drum spre casă, ceea ce nu mi se întămplă niciodată, arătam ca după vreun război mondial, nici bagajele nu le-am putut desface, îmi venea să ma aşez în pat îmbrăcată. Nu am nimic pozitiv de raportat, poate doar că el şi-a văzut visul cu ochii şi a reuşit să aducă în sufragerie televizorul pe care îl tot visa.

True Angels Fly

2011-11-16T17:04:00.002+02:00

Dacă ar fi un tărâm unde îngerii adevăraţi să poată zbura şi odihni aripile în voie cred ca s-ar întinde peste câmpuri de margarete şi dealuri de cireşi înfloriţi cu petale plutind de parcă ar fi prima zi de ninsoare. Poate s-ar însufleţi cu fiecare pas, s-ar picta şi inventa ca într-un film pe care l-am văzut. Poate unul dintre ei s-ar scutura în zbor şi un fulg din aripa lui şi-ar porni călătoria spre pământ topindu-se speranţă. E ciudat cum lucrurile rar sunt ceea ce par a fi, e ciudat în ce momente poţi găsi liniştea să zâmbeşti. Cât am zâmbit după ce s-a operat mama, de la teama şi disperarea momentului când am văzut-o pe targă trecând pe lângă noi şi încrederea pe care mi-a dat-o la terapie intesivă, zi de zi la spital noi ne-am bucurat că suntem toate trei, ne-am bucurat de vorbe, ne-am zâmbit. Am petrecut multe ore împreună şi chiar acolo printre halate albe şi oameni trişti noi ne-am adus aminte de lucruri frumoase. Tot tratamentul de la Bucureşti din primul an am fost aproape, ceasul alunecând spre unu, două noaptea cu noi povestind, nămeţi de înfruntat şi nasuri pe geam să constatăm cum fix la ora anunţată începe ninsoare anutând un cod colorat. Primul film 3D cu mama preferând să se uite fără ochelarii necesari pentru că ameţea, după amiezi la cumpărături de o mie de chestii nesemnificative. M-a învăţat mama că zâmbetul vine din lucruri fireşti, atunci când nu te aştepti şi trebuie să ştii să primeşti din bucurie, bucuria că poate ai posibilitatea să fii aproape de un suflet drag, e suficient.
S-ar putea să fi primit un fulg uşor.

Primul meu vis frumos

2011-11-15T11:37:00.000+02:00

Am visat-o pe mama cu părul ei negru, negru, des care o făcea să pară un fel de Albă ca Zăpada în ochii mei, era la fel de frumoasă, cu tenul alb şi părul negru, buze roz şi cea mai caldă privire din univers. E prima oară când o visez cu părul ei, de trei ori am ras-o în cap, de trei ori i-am zâmbit în timpul acesta ca apoi să îmi simt gândurile şi sufletul frânt. Îi povesteam exact ce am spus aici că nu ştiu dacă voi mai găsi forţa necesară să mai simt pur şi simplu vreo sărbătoare. Tata ca de obicei nu are nicio tragere de inimă spre sărbători, nu avea nici înainte şi eu şi Adina nu vom găsi puterea.
Şi ea mi-a zis că ne crede că suntem supăraţi dar ea are tragere de inimă şi o sa facă ea toate pregătirile.
Ştiu că m-am gândit la acest lucru, dar visul în sine a fost minunat şi m-am gândit să îl împart cu voi că de vise rele v-am povestit tot timpul.

Hard Time

2011-11-11T09:59:00.002+02:00

Am avut o săptămână destul de neprietenoasă, nu m-a cruţat nimic, miercuri chiar am adormit pănâ în zece şi nu m-am mai trezit până dimineaţă ceea ce nu se întâmplă niciodată.
Aseară a trebuit să mă urnesc să fac ceva minime cumpărături pentru supravieţuirea de zi cu zi, am ales Cora din Sun Plaza, şi ce să vezi tot Sun Plaza era împopoţonat cu ghirlande, sferturi de covrigi, atârnate din tavan. Ce să fie, ce să fie, o fi vreo sărbătoare a covrigilor calzi, dar globuleţele de printre chestiile acelea verzi au trădat intenţia. Erau chiar primele semne de Crăciun. În mod normal, cred că aş fi fost încântată, doar eu sunt cea care asculta cântece cu clinchete de clopoţei de la întâi decembrie şi până la Stântul Ion. Anul acesta mi se pare totuşi mult prea devreme, de parcă toţi vor să dea de veste cât mai curând că vin sărbătorile şi când vezi brăduţi şi globuleţe mai mai că te îmbie să cumperi măcar o cutie de bomboane cu reni pe ea. E necesară şi această stimulare comercială în interesul consumului, chiar dacă există din plin, cu siguranţă trebuie să recunoaştem că spiritul sărbătorilor de iarnă este unul din cele mai frumoase şi iubite, pluteşte aşa în aer întelegerea şi bunăstarea, iubirea şi veselia. Cum spunea Scrooge, ar trebui să ţinem în suflet spiritul Crăciunului pe tot parcursul anului. De data aceasta privesc cu nesiguranţă şi teamă sărbătorile, nu vor mai fi la fel, mă gândesc cam cât de dureros se vor resimţi, eu care îi obligam pe toţi la o seară cu filme în caracter, văzute şi răsvăzute, nu ştiu dacă mă va mai învălui starea. Poate de aceea privind la ghirlandele ornate cu globuleţe nu am văzut decât sferturi de covrigi atârnaţi prin tot mallul.

2 luni cu pauza de mare

2011-11-09T13:09:00.000+02:00

Atât am stat noi despărţiţi, pentru familie, pentru viitor, pentru noi. Mi-a părut mai greu decât dacă ar fi trebuit să urc dealuri întregi sub arşiţa verii, fiecare zi a fost o săptămână, este acasă de trei luni acum şi îmi pare că e doar de alaltăieri. Au fost două luni de temeri, griji, singurătate, greutăţi împletite cu speranţă şi priviri timide către nori pufoşi. Mi-am dedicat timpul liber mamei, am încercat să fiu alături de ea, am sperat din tot sufletul că vom reuşi. Am fost copleşiţi de sentimente şi tot ce am putut face este să ne procurăm, din timp, bilete de avion să ne putem vedea. Prima oară a venit el, am mers o zi la mare, a fost un maraton, dar am respirat cu toată puterea aerul de care aveam nevoie. Am plănuit apoi o mică vacanţă acolo, speram ca în două luni să reuşim încheierea tratamentului şi să întrevedem o promisiune de revenire. Am visat mult la clipa când voi cobori în Munchen, el aşteptându-mă cu un buchet de flori, bucuria din ochii lui admirându-mă în rochia cumpărată special pentru acest moment şi două săptămâni împreună fără să am în fiecare secundă ceva clar de făcut. Cu fiecare clipă ce apropia plecarea îmi dădeam seama că e tot mai departe, veşti peste veşti, tot mai bulversante, iluzii frânte, speranţe spulberate, ştiam în sufletul meu că nu voi mai pleca, dar resemnarea clară a venit cu o săptămână înainte, când plină de temeri mi-am anunţat mama că rămân acasă, m-a întrebat dacă hotărârea mea este irevocabilă, i-am spus că da, deja nu mai vorbeam la telefon în fiecare zi, nu mai avea putere. Am stat de atunci nedezlipită în casa părintească până în ultima secundă. A reuşit şi el să vină, să plece mai devreme, mi-a fost alături. Acum realizez că au trecut trei luni de atunci, trei luni grele sufleteşte, dar trei luni împreună care au trecut mult mai repede decât cele două despărţiţi şi sper să nu mai fie nevoie să fim departe.

Colajul

2011-11-07T12:39:00.001+02:00

Colajul cum am promis, lipseşte vara dar adevărul este că a fost un an greu în care nu ne-am putut bucura de savoarea şi tihna unei vişine coapte, aşa că sper să mă iertaţi.

De toamnă

2011-11-07T10:10:00.000+02:00

Am fost acasă în weekend, un alt maraton de forţe şi pe cuvânt că nu am avut timp să admir imaginea aceasta nici pe fereastră, nici din curte, am admirat-o abia aseară printre pozele făcute de soţul meu. Are farmecul ei toamna, îşi îmbracă natura în culori care mai de care încât pare uneori operă aşezată frumos în şevaletul unui pictor talentat. Obişnuiam să facem măcar o plimbare la munte toamna, să admir culorile împletindu-se printre brazi, încercând fără reuşită să le cuprindă ramurile verzi. Acum abia dacă am timp să respir, dar poate, poate, nu ştiu, voi reuşi să găsesc echilibrul celor două bănci frumos aşezate sub un vişin fermecat de toamna aceasta tristă.

Primul meu smartphone

2011-11-03T10:46:00.000+02:00

Îmi amintesc şi acum primul meu telefon mobil, era un Siemens A50 care îndeplinea strict necesitatea de comunicare plus un joc sau două şi alarma de rigoare. L-am primit cadou de la părinţii mei înainte să plec din oraşul natal către atât de prăfuita noastră capitală. Aveam cincizeci de minute naţionale pe care le drămuiam cum puteam eu mai bine, să îmi ajungă pentru convorbirile cu mama pe care le aşteptam cu atâta nerăbdare, ca pe o ploaie divină în deşertul de secetă în care mă simţeam. Visam atunci să pot vorbi cu mama atât cât simt nevoia, să o pot suna oricând şi să nu îmi calculez minutele pentru a evita încărcarea în exces a facturii pe care tot ei o plăteau. Când Cosmote a scos cartele telefonice cu două mii de minute mă simţeam mai bine decât sirenele în apele adânci şi pline de mistere colorate ale oceanelor. Puteam vorbi oricând, oricât cu cine îmi doream cel mai mult, cu mama, aşa s-au născut tabieturile noastre zilnice. Eram angajată deja şi preferam ca mijloc de transport către job, picioarele personale, din două motive simple, unul făceam şi eu puţină mişcare, activitate care lipsea clar din programul meu şi doi şi cel mai important, nu riscam întreruperea convorbirii cu mama, cauzată de trecerea metroului prin tunel. Deci ziua noastră telefonică se desfăşura cam aşa : puţin de dimineaţă, poate la prânz un minut, două şi apoi seara o convorbire plăcută şi relaxantă şi caldă ca o îmbrăţişare. Tot cu mama am fost când mi-am achiziţionat primul telefon ceva mai sofisticat un samsung cu slide, nu mai ştiu acum modelul dar avea cameră foto, mp3, radio şi jocuri cu iepuraşi, telefon pe care l-am avut până în acest an. Primul meu smartphone l-am primit într-o conjunctura cât se poate de tristă. Soţul meu a făcut tot ce i-a stat în putinţa să fie alături de mine în niste momente incredibil de grele şi a reuşit să vină din Germania mai repede decât planificat, aşa că am primit cadoul de ziua mea de naştere cu o zi mai devreme, un Samsung Galaxy S2. A doua zi au avut loc evenimente mai mult decât tragice.
Nu sunt foarte pretenţioasă, nu mi-am dorit un telefon atât de "smart", înainte mi se părea un moft, chiar nepotrivit pentru mine să îmi doresc aşa ceva când nu aveam nevoie să îmi verific e-mailul în fiecare minut, nu sunt un om de afaceri important să îmi ţin agenda telefonic, să descarc documente sau să navighez internetul în voie oricând, pe lângă multe alte facilităţi. Nu am carnet de conducere să am nevoie de un gps personal, deşi la cât sunt de aiurită aş avea nevoie de unul şi când merg pe jos. Acum că îl am îmi este drag pentru că văd telefonul nu doar ca pe un mod de a parcurge sute de km către cei dragi în doar câteva secunde de apelare, dar, ai practic deschiderea către internet şi posibilitatea să faci aproape tot ce poţi face cu un PC, nu în aceleasi condiţii dar pentru o tabletă mică şi atât de subţire e incredibil. E o jucărie care îti aduce atât de aproape multe posibilităţi şi înlocuieşte cu succes foarte multe obiecte, aşa că el face ce îi spui, rulează filme, face poze, cântă, îţi dă posibilitatea să citeşti ziare, reviste, bloguri chiar şi cărţi, filmează, te conectează cu prietenii de pe facebook, are chiar versiunea proprie de office şi multe altele pe care poate nici nu le-am descoperit încă la el, ar lipsi doar să danseze dar muzica şi dansul nu sunt, cu siguranţă preocupări prezente pentru mine, deci e perfect.
Şi de ce nu, trebuie să recunosc că acest cadou m-a făcut să trec poate mai uşor peste durerea serilor când în drum spre casă nu puteam apela cel mai dorit număr de telefon. Deci trebuie să îi mulţumesc soţului meu de două ori, o dată pentru cadou, a doua oară pentru că reuşeşte în aşa fel încât drumul spre casă să îl parcurgem împreună.

Primul meu job

2011-11-02T11:55:00.001+02:00

A fost unul fără remuneraţie şi în slujba căruia m-am autoproclamat. Aveam ilustra funcţie de secretară pentru mamaie, dacă mă gândesc în urmă, asistentă personală ar fi sunat excelent, dar nu era la modă titulatura. Tot ea îmi dăduse ideea, furnizându-mi tot felul de acte care mai de care mai serioase în ochii mei, a căror ordine era de o importanţă deosebită. Îi ţineam şi agenda personală, într-adevăr pe foi şi nu pe calculator, cu litere descifrabile doar de către mine căci misterul alfabetului nu fusese dezlegat încă. Ea avea răbdare şi asculta cu interes, asumarea rolului era o chestiune esenţială astfel încât de multe ori mă tranformam din subaltern în supraveghetor şi urmăream îndeaproape îndeplinirea în normă a sarcinilor. Aşa că zi de zi eram în spatele ei, verificând dacă păsările sunt hrănite corespunzător, ouale luate din cuibar, plăcinta pusă la copt şi mâncarea pe foc. La fel de sârguincioasă am fost şi când am vrut să văd ce întreprinde prin pod, pentru că în agenda mea nu se regăsea nicio activitate în locul cu pricina, dar am avut ghinion şi am cazut de pe a treia treaptă a scării direct în cap, m-am înfipt ca o pară mălăiaţă în noroi, noroc că purtam o căciulă cu guler cu tot şi nu m-am murdărit prea tare căci aceasta se pare că a fost problema mea principală în timp ce biata mamaie verifica oase rupte şi gâturi frânte, nu a fost cazul, nişte apucături din zilele noastre trebuie să mi se tragă de atunci.
Dar ea avea dedicaţie şi răbdare aşa că primul meu job s-a desfăşurat fără sancţiuni majore şi am ajuns să o îndragesc deosebit chiar dacă în prima zi când am ramas doar cu ea i-am ocolit îmbrăţişarea fiind în mintea mea de atunci responsabilă pentru plecarea mamei la serviciu. Iubeam rujul ei roşu, cafeaua lungită cu multă apă, de fapt apă cu o linguriţă de cafea, poveştile ei în timp ce eu supervizam să fie treaba corespunzător efectuată, ce să mai mi-a creat mediul perfect pentru primul meu "act în câmpul muncii". Când ne-am mutat apoi, am rămas cu jumătate de normă, în timp am fost înlocuită cu succes de alţi nepoţi cu sârg.

2011-10-31T10:25:00.002+02:00

Zilele mele trec în iureş, una după alta, în inerţie, fără prea multă simţire de apartanenţă în prezent. Gândurile mele aşezate aici mi-au fost alinare într-o realitate în care nu am cum şi când să defulez. Visele rele nu îmi dau pace deloc. S-a întâmplat o tragedie şi s-au dezvelit multe dureri şi griji. Mi-am pierdut cea mai bună prietenă, sufletul care îmi era cel mai aproape, oglinda sufletului meu, mi-am petrecut ziua de naştere în durere şi orânduieli de înmormântare, mi-am pierdut visul de a fi mireasă. Îmi este incredibil de dor de ea şi visele cu ea bolnavă nu mă lasă deloc. Sora mea şi-a pierdut mama, e încă mică şi fără o linie clară trasată de viaţă, este în căutarea primului job, are nevoie de cineva să o călăuzească. Tata şi-a pierdut marea iubire, sufletul pereche şi partenera lui de viaţă, lumea lor s-a năruit, nu ştie cum să fie fără ea. Nici eu nu ştiu, nu ştiu cum s-a putut întâmpla asta, era de neînvins. În fiecare zi mă gândesc că nu poate fi adevărat şi totuşi adun ciob cu ciob, printre activităţile mele zilnice şi grija pentru tata şi toate lucrurile care trebuie continuate normal. De multe ori simt să renunţ la luptă, să mă aşez în camera mea obscură şi să aştept timpul să treacă. Singurul motiv pentru care încă păşesc sunt cei dragi care au nevoie de mine. Aseară am avut o cădere nervoasă, poate mult spus, un moment de picaj, ce ni s-a întâmplat a fost o dramă, ne doare incredibil, nu facem o competiţie din acest fapt. După încă o noapte de coşmar şi două zile în care mi-a lipsit enorm să aud a n oară impresii din afară cam despre cine suferă mai mult a fost picătura. S-au grăbit nori, s-a ridicat praf şi a pornit o altă furtună în sufletul meu. N-am defilat cu durerea mea, e un lucru prea sfânt, e un lucru care ţine de respectul meu pentru tot ce a fost mama, cu toate intenţiile bune din lume nu înteleg cum e posibil să îi spui unui om cu o asemenea pierdere cum şi câtă e durerea lui, să faci comparaţii şi afirmaţii, să îţi faci griji pentru lucruri care nu te privesc. Conştiinţa mea, respectul şi dragostea pe care le port tatălui meu sunt suficiente motive să am pentru el grija cea mai potrivită, şi dacă nu o fac pentru că simt, nu o să o fac pentru că îmi spune cineva care nu ştie, nu ştie că sunt acolo de câte ori pot, nu ştie că mi-am asumat rolul de a suplini activităţi casnice, rolul de confort, de siguranţă şi poate că sunt copleşită uneori, dar fac tot ceea ce pot. Dacă cineva vrea să mă ajute poate ar trebui să mă întrebe eu ce mai fac, cum mă descurc, nu am nevoie de sfaturi legate de lucruri pe care le-am rezolvat şi le rezolv în cel mai bun mod cu putinţă pentru noi. Cum poţi ştii ce e în sufletul meu, cum poţi să îmi spui că cineva suferă mai mult ca mine, cum poţi compara suferinţa, cum îţi poţi permite să faci astfel de afirmaţii în faţa unui om carne vie. Nu spun că sunt cea mai bună, că suferinţa mea e cea mai pură, spun doar că poate chiar fără să ştii multe despre un om trebuie să ai respectul de a nu face presupuneri despre gradul lui de simţire, e jignitor, înjositor, fără respect şi fără rost şi doare al dracului de tare. Şi nu am mai putut să fiu mică, să înghit în sec, să tratez cu respect şi mulţumire sfaturile primite şi să merg mai departe, nu am mai putut. Mi-am văzut mama stingându-se picătură cu picătură, am fost acolo, am văzut tot chinul, am fost prin spitale, pe la doctori, am păzit-o în ultimile momente, mi-am pierdut vise şi speranţe, poate că lucrurile acestea îmi dau câtiva ani, câtiva ani în plus să nu mai fiu mică şi cu obligaţia de a nu riposta, sau poate nu......doar că nu mai pot.

Dacă aş putea...

2011-10-28T10:35:00.000+03:00

...trăi în lumea mea, mică şi restrânsă aş pune pereţi dublii şi gratii la geamuri, aş fereca-o bine să nu pătrundă nimeni, pe cât de fioroasă ar arăta în exterior, cu garduri înalte şi uşi de nedeschis pe atât de primitoare ar fi în interior, cu draperii lungi în culori calde, cu perne multe şi pături moi, lumină trandafirie, miros de scorţişoară. Dar lumea mea tot s-ar afla în lumea lor, inevitabil ne vom intersecta cel puţin priviri, regulile sunt simple dar din cele mai vechi timpuri există doar pentru a fi încalcate. Şi e posibil să deschid poate uşa primitor sau o fereastră mititică şi să ma trezesc cu invazie mai ceva ca cele de lăcuste. Şi unde e punctul de trecere între o conversaţie plăcută şi o glumă inocentă la păreri, forţând de-a dreptul lumi care nu ne aparţin. Am învăţat de când eram mică să nu am pretenţii şi aşteptări de la oameni, de la oamenii neimplicaţi direct în viaţa mea, de la familie inevitabil avem toţi. Îi iau exact aşa cum sunt, astfel nu risc dezamăgiri, supărări şi reproşuri fără rost, dar ce te faci că te trezeşti că ei păşesc în lumea ta cu cizme şi noroi, având mai mult de atât şi pretenţii asupra gesturilor şi reacţiilor tale, fără niciun fel de drept. Cum pui punct, cum trasezi graniţa de până aici, e destul de complex şi diferit de la persoană la persoană, mie nu îmi iese deloc, absolut deloc. Mi s-a întâmplat să ajung să evit persoane doar pentru că nu cunosc limite, trasarea acestora clară îi supără şi atunci ce e de făcut decât să desparţi cărări.

Şi încă o zi...

2011-10-26T11:13:00.002+03:00

... de miercuri. E una din acele zile când simt fiori în capul pieptului, fiori ce se răspândesc până în vârful degetelor, când capul îmi este ameţit, când simt că nu merg drept. O zi în care nu vreau să aud nimic şi lacrimile aşteaptă să iasă la iveală, inevitabil ca atunci când râuri ajung la final de drum drept şi urmează o cădere de apă. O bluză lila şi o fustă neagră, cu părul scurt, cu cea mai caldă privire din lume şi cel mai drag mie zâmbet, cu nerăbdarea aştepării, cu drumuri zeci la poartă şi bucuria când o zăream de după colţ. Cu poveşti şi copilării, cu noi trei plimbându-ne pe sub castani. Nopţi albe, cu vorbe câte-n stele, simţindu-mă atât de odihnită şi împăcată, ore întregi la telefon, dimineţi însorite pe şezlongul de pe terasă, locul ei preferat. Bucuria cristalului din glas când auzea uşa şi întreba..care copil al meu s-a trezit.... Bălăceli interminabile în apa primitoare a mării, priviri dulci pregătind prin bucătărie, cele mai potrivite cuvinte, pansamente pentru răni adevărate ori închipuite, noi furişându-ne în patul lor, râsete, flori, cele mai frumoase daruri din lume, cele mai din suflet şi pure bucurii, brăduţi şi panglicuţe, noi două şi ninsoarea de afară, cele mai frumoase si de preţ amintiri, cele mai dulci primiri acasă şi cele mai dureroase despărţiri.
Tata ţipând să ieşim afară, cele mai lungi minute de aşteptare, durere scăldată în lacrimi şi suspine înfundate, şi-apoi tot el spunându-se că s-a stins, cel mai crunt.
Toate mi se rotesc în minte. E încă o zi..

Nu ştiu eu....

2011-10-20T17:12:00.003+03:00

..... Ce înseamnă să fii mic, tare mic în faţa bolii şi a pijamalei drept uniformă. Oamenii în pijamale şi hălăţel uşor, de după gratiile spitalelor sunt toţi la fel, mici şi împovăraţi de durere şi griji, de dezolanţă, de tristeţe, şi peste toate acestea trebuie să poarte pe umerii lor de multe ori nepăsare, dezinteres şi grosolănie. Să nu pătezi cearceafurile de sânge, să nu te doară, să suporţi, mai rău de atât, înduri sau mori. Fie ei medici, fie avocaţi, ingineri, economişti, tehnicieni sau muncitori acolo toţi sunt "tu" şi dă-te la o parte, în loc sa fie toţi oameni şi "dumneavoastră", în loc să fie explicaţii pe întelesul tuturor şi îngrijire cu dăruinţă, acolo eşti prea jos.
..... Ce înseamnă speranţă în zadar, lovitură după lovitură, genunchi zdreliţi, suflete arse, să te ridici de fiecare dată şi să fii aruncat tot mai adânc şi mai adânc, umbros şi umed şi trist şi gol până la pierdere.
..... Ce înseamnă spital, ce înseamna malign.
Eu nu mai am încredere şi nici speranţă însă mi-aş dori la fel de mult ca medicii de calitate din România care îmi par acum la fel de mulţi ca şi cazurile de cancer tratate pâna la capăt, cu succes, aici, să crească până când vor fi numai aceste situaţii.

Eu zic că avem, ca ţară mult prea puţin respect pentru pacienţii noştrii, mult prea puţini medici dedicaţi, aparatură, dotări, interes, ingrijire paleativă, în unele spitale se plimbă bolnavii cu metastaze dintr-o clădire în alta pentru analize. Şi când ajungi acolo să laşi pe cineva drag, care pentru tine era mai mult decât tot ce poate exista, care ajungea sus,sus, care pentru sufletul tău era cea mai solidă stâncă, cea care le sprijinea pe celelalte de la cădere, îl laşi acolo ca să fie mic....e cumplit.
Eu nu mai cred....

A venit iarna...toamna

2011-10-18T11:39:00.000+03:00

E o zi rece, rece de toamnă, frigul îţi pătrunde imediat şi îl simţi lovind cu putere în creştetul capului. Vântul bate cu putere, îţi învârte nemilos părul şi te lasă cu o durere usturătoare. Să ajungi la uşa de intrare a blocului ţi se pare o victorie incredibilă. Din camera semiobscură, în vârful patului, pilota moale şi culoarea reconfortantă a ansamblului totul pare mic, o lume mică tare în care totul se resimte atât de sigur şi nu ai vrea decât să te aşezi acolo şi să dai ceasul înapoi, un fel de moment de îngheţare a timpului. Departe de frigul de afară, departe de cuvinte multe şi spuse nepotrivit, departe de zgomot, doar tu, perna preferată, pilota moale, moale ca o strângere drăgăstoasă în braţe, calduţ şi cu miros de scorţişoară lumea pare un pic mai bună. Şi atunci te întinzi după cartea de pe noptieră sau te uiţi la un film. Azi ne uităm mai degrabă la un film, un film cu părinţi si copii, cu dragoste şi carieră, cu iarnă şi...cu pinguini. Un cadou de foarte departe, un cadou special îi dă cu totul peste cap viaţa lui Popper, un agent extrem de abil în procurarea de clădiri preţioase chiar şi atunci când nu erau de vânzare. Metodele lui nu dădeau niciodată greş până la un frumos restaurant, plin de farmec şi tradiţie din Central Park al cărei proprietară este extrem de pretenţioasă şi selectivă şi spune de fiecare dată că nu are nimic de vânzare. Dar să ne întoarcem la cadou, nişte pinguini trimişi de tatal lui Popper, mereu plecat în expediţii şi veşnic absent din viaţa fiului său. Aceşti pinguini îi transformă conştiinţa, îl apropie de copiii săi, de fosta soţie şi mai mult îi transformă casa în parc de distracţii de iarnă, oameni de zăpadă, patinoar, iglu, trambuline şi multă, multă nea. Dar, bineînteles lucrurile se complică, Popper ajunge la concluzia că nu îşi poate asuma răspunderea pentru păsări, este concediat, nu poate obţine un contract pentru clădirea din parc aşa că hotărăste să îşi reia viaţa de dinainte. Se întoarce la job, pinguinii ajung la gradina zoologică, copiii sunt dezamăgiţi, iar fosta soţie îşi pierde speranţa reîmpăcării. Dar orice poveste are un final frumos, frumos să îl descoperim singuri. A fost Mr. Popper's Penguins.

Păcat că azi e marţi, am renunţat la confortul de home sweet home.

Toamnă

2011-10-11T15:55:00.001+03:00

Primele frunze tomnatice mă îngălbenesc uşor, primele picături de ploaie rece îmi ard pielea, prima adiere de toamnă arsă îmi ustură ochii, prima zi doare, a doua doare şi mai tare, a treia, a patra, apoi poate doare că nu mai doare la fel. E iar toamnă, prezentă peste tot, soarele şi-a pierdut zâmbetul săgalnic şi a decretat trist.

Today

2011-10-08T21:30:00.001+03:00

Should have been my wedding day, I am said, mostly for the reason it cat not be. Just that.

Published with Blogger-droid v1.7.4

Trist

2011-10-06T12:49:00.007+03:00

"Steve Jobs is undeniably an extraordinary man by any standard. He has left his mark on no less than five industries: personal computers with Apple II and Macintosh, music with iPod and iTunes, phone with iPhone, and animation with Pixar. The middle-class hippie kid with no college education that he was built a computer empire and became a multi-millionaire in a few years, was fired from his own company before coming back a decade later to save it and turn it into one of the world’s most influential corporations, with millions of fans around the world. He has also contributed to the creation of the new leader in animated movies for decades to come. He has been called a fluke for years, but is now widely acknowledged as one the world’s most eminent business executives and an unrivaled visionary. He has changed millions of lives by making technology easy-to-use, exciting and beautiful.… And you know what the best part is? He’s not done yet." - http://allaboutstevejobs.com/bio/short/short.html

Experienţa mea personală nu are cum să mă lase să nu tresar de fiecare dată când aud un alt diagnostic crunt. Să trăieşti cu un asemenea diagnostic înseamnă să mergi pe lângă prăpastie de fiecare dată, înseamnă nesiguranţă, neputinţă, tristeţe şi curaj. Este poate cea mai cruntă şi dureroasa boală a timpurilor noastre, e cea care ne ia părinţii atunci când avem mai multă nevoie, e cea care nu cruţă şi lasă în urmă multe, multe lacrimi. Am citit statistici mii, ştiu din domentări, din articole şi cel mai adânc, din păcate ştiu şi din experienţă. Am fost de multe ori tentată să scriu aici, m-am oprit pentru că nu trebuie să spulberăm speranţe cu statistici reci sau cu poveşti. Fiecare caz e unic, nu există boli, există bolnavi, unul din lucrurile cele mai grele ale experienţei mele a fost că mama mea a ştiut pas cu pas evoluţia, semnificaţia şi etapele bolii, poate că e mai uşor de îndurat atunci când bolnavul are speranţa inocentă, a omului care nu ştie absolut totul despre durerea lui. A fost teribil să văd de pe margine nivelul în care conştientizeaza şi cunoaşte fiecare etapă de evoluţie, a fost cumplit să îmi imaginez ce a însemnat pentru sufletul ei. De aceea experienţa rămâne la mine, pentru că nu vreau să spun că poate ar fi oameni care au nevoie de ea, pentru că mi-aş dori din tot sufletul să nu mai fie şi pentru că e nevoie de multă, multă speranţă.

"La 17 ani am citit un proverb care spunea: «Dacă trăieşti în fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, într-o zi cu siguranţă vei avea dreptate». M-a marcat, iar de atunci, în fiecare zi mă uit în oglindă în fiecare zi şi mă întreb: «Dacă astăzi e ultima zi a vieţii, aş face ceea ce vreau să fac astăzi?», iar atunci când răspunsul este «Nu», ceea ce se întâmplă în foarte multe zile, ştiu că trebuie să schimb ceva" - Steve Jobs

Şi, de fapt, cel mai dureros lucru din lume este că ajungem în viaţă într-o asemenea situaţie astfel încât suntem la fel de mici, fie că suntem Steve Jobs, fie că suntem un inginer obişnuit dintr-un oraş aglomerat sau un om cu o viaţă liniştită undeva la ţară. Suntem la fel, în faţa bolii nemiloase suntem toţi la fel. Oricât de mari am fi ca oameni tot mici suntem in faţa acestui nemilos adversar.
Nu suntem veşnici, dar rămânem fie în sufletul familiei, al prietenilor, al angajaţilor, ca model de manager, de inovator, de tipărit începuturi.
Cine a fost Steve Jobs e o intrebare greşită, corect e să întrebăm cine este Steve Jobs, pentru că avem fiecare o părticică din tot ce este şi tot ce a putut face în era tehnologiei pentru noi toţi.
Eu nu pot vorbi despre el, cine aş fi eu...http://www.tolo.ro/2011/10/06/9293/

Cine suntem noi

2011-10-04T12:03:00.001+03:00

Puţin din toate, suntem puţin din părinţii noştri, puţin din bunici, suntem nou şi vechi, tradiţie şi răzvrătire, timp în schimbare, suntem speranţă şi dezarmare, suntem vis şi relitate, sentimentali şi realişti, suntem o luptă continuă între ce bucătică din noi iese învingătoare. Aventuraţi în lianele şi de multe ori cărările întortocheate ale vieţii totuşi rădăcinile nu ni le uităm niciodată, fie că ni le amintesc părinţii, fie că le simţim noi, fie că nu le înţelegem însemnătatea dar când e vorba de cineva drag faci tot ce poţi ca să fii măcar împăcat, fie poate chiar că le faci de ochii lumii.
De ce încerc să le respect eu, din al treilea motiv. Mi-a spus cineva o dată că dacă nu am avea tradiţii cum am mai ştii cine suntem, poate că are dreptate. Sunt multe şi nu aceleaşi pentru toţi, unele semnificaţii nu le cunosc, nu le întelegeam dar nu le mai pun sub discuţie, nu mai am aceeaşi vehemenţă în a le combate, acum mă interesează doar sa fac lucrurile cât mai bine pentru că nu ştiu cât de mult contează, unde şi cum. Fac tot ce pot şi ce consider mai bine şi acum nu accept sfaturi şi nici ridicări din sprâncene de la prea multă lume nu pentru că sunt arogantă, arogantă nu am fost niciodată ci pentru că doare atunci când ai o experienţă atât de grea în suflet să spună oameni din afară că ei ştiu mai bine...

Prea mult

2011-09-29T09:54:00.001+03:00

Mi-am propus cândva să scriu aici despre cele mai importante femei din viaţa mea, despre trăirile şi felul în care sunt atât de speciale ele, îmi imaginam chiar că voi face şi ceva documentare, ascultând iar şi iar din vorbele lor calde şi aşezate cum îmi plăcea aşa de mult. Atât de trist dar multe din ele nu mai sunt. Am pierdut-o şi pe bunica, a fost o răscolire incredibilă între regretul pentru că ea nu mai este şi durerea că şi mama mea trebuia să fie cu noi. Sunt mult prea multe sentimente. Mă gândesc de multe ori cum de mai stau în picioare, cum de am venit azi la birou. Chiar dacă tindem să fim raţionali avem nevoie de semne şi le tot căutăm mereu, de multe ori poate ne e teamă să le spunem cu voce tare, poate cei din jur ne privesc cu o sprânceană ridicată, dar pentru noi, pentru fiecare avem nevoie să credem în ceva, să ne uităm cuprinzător în jur şi sa căutăm. Am numărat cu toţii în gând fără să ştim unii de ceilalţi şi ne-am spus la un moment dat biata bunica s-a stins când mama a împlinit fix patruzeci de zile de când nu mai este cu noi. Pur întâmplător nu ştiu, eu am nevoie să ştiu că ele sunt bine.
Cum era bunica, bunica era veselă, mereu pusă pe şotii, la ea ne strângeam toţi nepoţii după şcoală şi of biata de ea trebuia să ne puna tigaia de cartofi prăjiţi de fiecare dată când copii fiind strâmbam din nas la mâncarea cu trudă gătită pentru noi. Nu ştia ce să ne mai dea, ne-ar fi dat sufletul ei. A trăit toate sentimentele dureroase posibile, şi-a pierdut parinţii, soţul, sora, fiica. Mi-aş fi dorit să îi alin mamei durerea pierderii mamei ei, mi-aş fi dorit să o ţin în braţe aşa cum a facut vărul meu cu mama lui, mi-aş fi dorit să îi stea alături ambele fiice, dar viaţa a vrut ca mama să fie cu ea şi nu cu noi.
Intr-o zi o să scriu despre femeile din viaţa mea, ele sunt prezente mereu în sufletul, gândul şi toată fiinţa mea.

Lucruri care nu ar trebui rostite

2011-09-22T11:24:00.000+03:00

Sunt o persoană raţională, deşi visătoare şi romantică sunt mereu cu picioarele pe pământ. Prefer explicaţiile logice şi le găsesc aproape pentru orice. Dar, mai presus de toate, recunosc, mi-ar plăcea nişte explicaţii supranaturale, romanţate, pline de simţire şi însufleţite, de poveste, de continuitate, de ce e mai sus de tot.
Mama mea mi-a spus încă de pe 15 la mulţi ani şi că şi-ar dori să îmi poată face cel mai frumos cadou din lume, am sperat mult să nu se întample ceva de ziua mea, nu din egoism ci pentru că mi se părea o pedeapsă a cărei vină trebuia să o caut, cu toate aceste lucruri mi-am dorit atunci chiar să îi dăruiesc aceea zi ei, deşi i-aş fi dat-o pentru orice alt deznodământ, nu pentru acesta. I-aş fi dăruit-o să fie sănătoasă în schimb a trebuit să fie ca să o pierd. Simt nevoia să gândesc cu sufletul, simt nevoia să ştiu că mama mea e bine, dar o visez numai bolnavă, cu toate că ştiu că acest lucru m-a marcat aş vrea să simt ceva mai presus de noi care să îmi spună că e bine. Ca în filme şi poveşti am vrea să simţim mai mult, lucruri inexplicabile care să ne facă să îi simţim aproape.
Am făcut tot posibilul cu toată durerea din suflet să îi las drumul ei, a fost prea mult întoarsă din drum şi aşa incredibil de întortocheat, în final nu mai poţi pomeni nici de luptă, nici de motive pentru luptă, nici de curajul vieţii, tot ce am putut să spun gândeşte-te acum doar la tine, te-ai gândit la noi prea mult, şi îmi răsuna frenetic în tot capul de ce acum? de ce abia acum să se gândească, de ce nu de la început, de ce nu când se putea bine, de ce acum când e rău..de ce e aşa nedrept.
Aş vrea să ştiu că e cu mine, că îi e bine, ca în filmul fetiţei cu balonul călător care a primit un semn că tatăl ei o vede....toţi visăm.
Ştiu că sunt amintirile, ştiu că mi-au rămas atât de multe, inepuizabile comori şi tot nu mă pot abţine să vreau mai mult....

Eşti în tot şi în toate mereu.

Încă

2011-09-20T16:31:00.005+03:00

mă simt incredibil de vinovată când fac/gândesc/respir altceva, ceva ce nu are legătură cu ce am iubit mai mult şi mă doare mai tare, senzaţia aceasta poate nu va trece niciodată.
Dar voi încerca astăzi să vă povestesc despre Bancă
De dimineaţă am plecat la datoria mea zilnică ştiind că în drum am de făcut câteva opriri de plăţi de facturi, căci am reuşit să îi cheltuiesc domnului toţi banii şi internet bankingul aşa de folositor până acum al lui, luna această nu mi-a fost util. Prima oprire, Poşta, cea mai aproape, neaglomerată şi comodă, numai că factura X nu putea fi plătită la Poşta. A doua oprire, casieria Băncii, acolo nu se pot face plăţi de facturi fără buletin, eu nu am buletin, l-am dat pe un altul mai nou deci niciun succes. Nu ştiu de ce cred ei că vine cineva şi îmi plăteşte mie facturile, zâna cea bună, binefăcători, ce or avea cu ei sau cu mine, îmi alungă plătitorii de facturi cu pretenţiile lor exagerate. Nu a mers nimic, nici certificat de naştere, nici copie dupa buletin, nici dovada de la poliţie cum că buletinul meu, cel original e reţinut pe la ei. Buuun, ce e de făcut, m-am gândit să plătesc la bancomat, direct de pe card, dar numai bine monstrul mi-a inghiţit cardul. Şi de aici potopul, cei care deschid bancomatul vin o dată pe săptămână, nu cardul nu poate fi blocat fără buletin, nu bani nu pot retrage fără buletin, nu - nu mă ajută nimic în locul lui, toate pe un ton înţepat şi înţepător. Şi cui i s-a făcut milă de mine într-un final, ei bine, directoarei sucursalei căreia îi mulţumesc că are timp şi dedicaţie să se implice şi să rezolve probleme care nu sunt ale ei, să aiba răbdare şi dechidere să te ajute cu ceva şi să suporte mulţi subalterni care spun nu, în general din marea comoditate.
A avut amabilitatea să verifice dacă este cardul în ATM, să sune ca cineva să vină azi să îl elibereze , să mă sune când au venit, să îmi elibereze cardul având în vedere că aveam toate actele doveditoare că sunt cine sunt, inclusiv dovada de la poliţie că buletinul îmi este prizonier. Există şi oameni pe care îi interesează, dar de cele mai multe ori nu cei care au această sarcină.
Şi domnişoară de la ghişeu : cardul se poate bloca telefonic, soldul se poate verifica telefonic, cei de la asistenţă vin când sunt solicitaţi dar a fost mai bine să mă fierbeţi pe mine că trebuie să aştept o săptămână cardul meu neblocat, fără a avea siguranţa că este în ATM, fără a-mi putea verifica soldul, nu că aş avea vreo avere pe el ci tocmai pentru că nu am.

Eşti în tot şi în toate, mereu.

Un pic de schimbare

2011-09-19T11:24:00.001+03:00

Dacă ar fi după mine aş tuna şi aş cam fulgera continuu, simt o durere care se tot întinde dar azi a venit timpul să vorbim şi despre altceva.

Azi a venit timpul să îi spun La mulţi ani unui om care m-a dus pe cele mai înalte culmi şi câteodată, rar ce este drept prin unele prăpastii dar şi aşa eu în prăpastie şi el departe, departe mi-a fost aproape şi m-am odihnit în braţele lui când a fost mai greu. Îi mulţumesc că a fost lângă mine, îi mulţumesc că de mâna lui paşii mi-au devenit mai siguri pe cărările întortocheate ale vieţii. Îi doresc să fie bun şi rabdător, să respire adânc, să răspundă mereu cu calm miilor de întrebări, îi doresc să fie sănătos şi să mă iubească întotdeauna. Deşi suntem doar la câţiva kilometri distanţă şi în acelaşi oraş, deşi diseară vom fi împreună ca şi aseară îmi este foarte, foarte dor de el...

La multi ani dragul meu soţ, te iubesc din tot sufletul şi îmi doresc să rezistăm ca şi până acum tuturor talazurilor vieţii.

From the past

2011-09-14T15:12:00.001+03:00

Când eram mică nu era nimic pe lume să îndrăgesc în sufletul meu mai mult decât Crăciunul, avea toată lumina, întelegerea, povestea şi tradiţia noastră de familie, era totul sfânt şi pur şi simplu minunat. În prima zi de şcoală după vacanţa de Crăciun căutam prin multitudinea de paşi uşori în zăpada luminoasă şi uşor roşiatică de la felinarele străzii, pe aceia ai noştri, ai plimbărilor seara, toţi, ca să vedem oraşul gătit, al amintirilor de sărbătoare. Viaţa noastră e o imensitate de paşi, şi caut paşii de ieri, ca o amprentă a mea lăsată în trecut. Eram exact aici, în acelaşi loc, mă uit să văd daca eu cea de ieri mai sunt în preajmă. Aceleaşi locuri, aceleaşi lucruri, totul la fel şi totuşi incredibil de schimbat. Doar de o secundă avem nevoie ca nimic să nu mai fie, stau aici, un ceas mi-ar trebui să întorc puţin din timp, unde sunt paşii, unde sunt umbrele, unde sunt zâmbetele, unde sunt momentele mele, le văd dar nu pot să le ating şi merg mereu înainte în inerţia secundelor neiertătoare. Te caut, doar câteva pagini în trecut şi te-aş putea atinge, e aşa de aproape dar nu ajung şi totul s-a schimbat. Paginile unei cărţi le poţi da cu uşurinta înapoi, poţi recâstiga sentimente până şi cuvintele le poţi lua înapoi, dar viaţa, viaţa merge înainte şi este în unele situaţii cel mai sfâşietor lucru din lume.
Mă doare capul şi gâtul mă ustură de-atâtea lacrimi înăbuşite, mi-am dat seama ce îmi doresc,încă de ieri, şi din păcate voi spune aici, loc în care am primit mereu ce mi-am dorit şi nu am fost niciodată dezamăgită, dar în altă parte nu are cine mă auzi, vreau doar respect, respect pentru suferinţa mea. Nimic mai mult.

Unde

2011-09-08T13:25:00.002+03:00

şi valuri semeţe de şoc s-au domolit uşor, s-au tot rostogolit, împins şi lovit de stânci către ţarm şi s-a lăsat o linişte, o linişte uşor stranie care ascunde numai durere. Durerea e mai mare pe fondul asta apăsător. Am trecut de şocul tragediei, de faptul că s-a întamplat chiar de ziua mea, am trecut de şocul anulării cununiei religioase, acum e linişte şi îmi e tot mai dor, usturător de dor...de telefoanele noastre zilnice în care chiar dacă nu spuneam nimic ne spuneam totul, de felul în care ne aştepta acasă, de discuţiile noastre interminabile, de felul în care alegea cuvinte fermecate care îmi dădeau imens de multă putere, de vocea ei caldă, de chipul ei atât de blând, e incredibil cum era suficient să o privesc şi toate talazurile din sufletul meu se domoleau, totul se făcea oglindă....A fost prea bună, mult prea bună...şi totuşi sunt atât de puţini oameni care înteleg că menirea noastră e atât de scurtă şi de grea încât tot ce contează e ce laşi în sufletele ce rămân...de câte ori nu am spus ...

Mă gândisem să fac un post separat, dar pentru că sunt una şi aceeaşi, şi oricum am învăţat de la mama că pe chipul tău nu trebuie să se vadă durerea chiar dacă uneori trebuie să o mai şi recunoşti, cu toate acestea chiar dacă am o zi grea ma gândesc la Marii dragi. De Sfânta Maria noi ne întâlneam mai mereu la bunica, aveam multe Marii de sărbătorit, ne aşezam cu toţii la masa lungă din curte, special pusă pentru această ocazie. Era mai mareu o zi frumoasă, cu soare, mamei îi plăcea mult.
La mulţi ani Mariilor dragi mie, mătuşii mele care a fost alături de noi, Mariei din downunder pe care o găsesc de o sensibilitate rară, felicitări mămicii ei pentru că are aşa o fată, Mariei lui Matei, care scrie atât de frumos şi m-a impresionat foarte tare pentru că am simţit-o aproape de mine în nişte momente grele, Mariei Cojocaru pe care am descoperit-o de curând şi îmi este dragă, petrecere frumoasă şi sănătate mămicii ei, Mariei Sofia, fetiţa Carlei, jumătatea mai dominatoare a gemenelor, Marianei cu mult drag, care mi-a fost mereu aproape cu un sfat, Catincăi de care îmi e dor de când mama ei scrie mai rar...

Despre puterea unui om

2011-09-02T16:54:00.001+03:00

Ce înseamnă să trăieşti cu un diagnostic atât de cumplit e greu de presupus, de înteles, trăieşti în nesiguranţa zilei de mâine cu grija stării de azi. E uşor de spus trăieşte fiecare zi aşa cum este, nimeni nu ştie până când, nici cei sănătoşi, e uşor să îi spui unui om bolnav aşa, ar fi o filozifie sănătoasă dar poţi oare să o adopţi.... Medicii spun contează cât, un an, doi, trei, într-adevăr sunt mai buni trei ani decât doi, dar calitatea acelor ani e cea mai importantă. Mi-e greu să vorbesc despre acest lucru, sunt incredibil de mulţi oameni bolnavi de cancer cărora le doresc din tot sufletul multă speranţă, credinţă şi mult noroc, le doresc o viaţă lungă şi suferinţă cât mai puţină posibil. Raportat la tragedia mea personală, repet calitatea vieţii acelor ani e extrem de importantă, medicii au obiceiul să taie în carne vie, sa citeze statistici şi să vorbească cu cea mai mare lejeritate despre lucruri extrem de grave, probabil că dacă nu ar fi aşa ar înnebuni dupa primii câţiva pacienţi, noi ceilalţi avem senzaţia că toate aceste lucruri groaznic de grele sunt departe de noi, nu ne-ar putea atinge vreodată.
Pe lângă un tratament îngrozitor care de cele mai multe ori are rolul doar de a prelungi situaţia , traumele psihice sunt teribile.Despre tratamente doar dacă mă opresc la cea mai cumplită, chimioterapia, pe scurt unul din cele mai grele tratamente, un tratament care distruge tot, am văzut filme dar nu au fost nici măcar puţin aproape de adevăr, e un calvar întreg. Şi trebuie să lupţi cu boala, să lupţi cu efectele secundare ale tratamentului, să te plimbi din spital în spital, de la doctor la doctor, după o reţetă sau alta. Să te plimbi când simţi fizic şi psihic neputinţă dintr-un spital în altul pentru că saloanele şi analizele de sânge sunt într-unul din ele iar ecograful în altul, pentru nişte oameni atât de greu încercaţi nu s-a putut face astfel încât absolut tot ce le era lor necesar să se găsească la îndemână, iar toate neajunsurile acestea să se răsfrângă asupra lor pentru care efortul a fost mai mult decât imposibil. Ce înseamnă să asculţi, nu mai poţi chimioterapie - mori, ce înseamnă să nu existe un sistem de îngrijire a bolnavilor aflaţi în ultima fază, onorabil, ce înseamnă să întrebi patru medici acelaşi lucru şi să primeşti patru răspunsuri total diferite.
Traume psihice, la mama am văzut foarte rar, şi atunci doar le-am întrezărit, a fost aceeaşi ca înainte, poate mai bună, mai blândă, de parcă ar fi fost posibil mai mult, niciodată nu a cerut nimic, niciodată nu s-a comportat ca un om bolnav care ar merita mai multă atenţie. Cel mai cumplit lucru a fost faptul că a ştiut etapă cu etapă deznodământul, l-a ştiut din punct de vedere medical prea bine, l-a simţit şi l-a acceptat fără să se simtă niciun fel de disperare, plângere. Spunea că nu o doare nimic, că nu îi trebuie nimic, că îi e bine, o
vedeam cât se chinuie dar pe ea, pentru noi, nu o durea nimic. Aşteptam ca o minune o soluţie de la medici care măcar să îi calmeze puţin durerile pe care cu siguranţă le avea şi să ii dea un răgaz de câteva ore de somn, ea nu mai aştepta nici măcar acest lucru. Să trăieşti toate acestea, să fii perfect conştient şi lucid până aproape în ultima secundă şi să nu plângi, să nu te plângi, să nu fii nervos, să nu aştepti nimic de la cei din jur, să accepţi pur şi simplu şi să ai acelaşi comportament liniar, aceeaşi blândeţe, aceeaşi bunătate şi acelaşi calm pentru mine e incredibil.

Prima zi

2011-09-01T13:08:00.000+03:00

Prima zi normală după atât de mult timp, am crezut că o dată ce voi intra în inevitabilul cotidian va fi mai bine, dar nu prea este, e doar prima zi, poate doar aceasta e atât de grea. Stăteam totuşi într-un balon de săpun într-un echilibru precar gata gata să se spargă, parcă totuşi în balonul meu realitatea era undeva mai departe şi parcă nu îmi venea să cred tot ce s-a întamplat, am mai spus ai vrea să stai pe loc, într-un colţ, ghemuit, şi să aştepti să te trezeşti dintr-un vis urât. Doare şi faptul că lumea merge înainte, nu stă pe loc niciodată, şi toată durerea curge lin facându-si loc în vâltoarea lor nebună.
Deci nu am rezolvat nimic.

17 August 2011

2011-08-29T13:16:00.052+03:00

La douazecisisapte de ani, int-o zi de vara mama imi daruia viata. 17 august, douazecisisapte de ani mai tarziu, aniversam si eu la randul meu aceeasi varsta ca si ea, zi in care am pierdut-o. In ziua in care am implinit douazecisisapte de ani mama mea a murit. A fost pentru mine un inger pe pamant, un inger printre oameni a fost mereu. Tot ce era mai frumos, mai calm, mai bun, mai rabdator, mai aproape, discreta dar prezenta in tot era EA. Era iubire pura, nimic din ce era ea nu avea margine, avea dragoste infinita, intelegere infinita nimic nu era limitat si totul posibil. E greu de povestit ce simt pentru ea, e greu de inteles ce fel de relatie am avut, nu eram mama fiica, nu eram prietene, eram ceva mai presus de tot, eram aproape de intelegerea perfecta, suflet langa suflet, era suficient sa ne privim in ochi, sau sa spunem un cuvant. A reusit intotdeauna sa fie alaturi de toti cei care au avut nevoie de ea, ajutorul ei era neconditionat, iubirea ei nu cerea nimic in schimb.
Era daruinta, si-a daruit tot sufletul si toata viata pentru noi, din pacate nu a mai fost suficient sa ii ramana si ei.
Nu stiu daca mama mea a fost un om, era un vis frumos cam ca o zi de vara perfecta, ea nu se supara, ea ne unea pe toti, zambea mereu, purta poveri intregi pentru usurinta celor dragi, era calda si buna si intelegea tot, era un univers intreg, nu gasesc cuvinte sa o descriu, este mama mea. Puterea ei era fantastica, a putut orice, oricat, oricand fara sa se vada o secunda pe chipul ei povara pe care o purta. Este mama mea si pentru mine o zana buna, dar am auzit de multe ori spunandu-se ca oameni ca ea nu se nasc de multe ori. A reusit tot, sa fie mama perfecta cu toata siguranta din lume, sa fie sotia perfecta, sa fie superiorul perfect, mai presus de tot un om deosebit pentru toti cei care au cunoscut-o. Nu o sa inteleg niciodata de ce atat de mult chin pentru cei mai buni. Imi pare rau ca nu o sa ma vezi mireasa, deloc ca nu voi fi, ma doare ca nepotii tai nu au norocul sa te cunoasca, nu ma doare ca am ramas singura, ma doare sufletul ca nu ai trait, ca nu te-ai bucurat de toate lucrurile pe care le-ai realizat, meritai bucurie pura, doar bucurie, nu e nimic ca imi e greu, e totul ca voiam sa iti fie bine, vreau sa iti fie bine.
Sa stii ca tata le-a spus colegilor tai, cu lacrimi siroind, sa nu uite niciodata ca ai acreditat primul laborator din judet, sa nu uite ca bolnava fiind, ai obtinut reacreditarea,e prea putin spus, prea putin sa se vada puterea ta.
Sa stii ca mi-am pastrat demnitatea, un dram din demnitatea pe care o aveai tu, disperarea nu s-a vazut nicio clipa, din respect si dragoste pentru tot ce ai putut tu sa fii ca om, mai presus de orice.
Te iubesc, mamico, imi lipsesti enorm, as vrea sa vii acasa.

O mie de dorinte

2011-07-31T22:45:00.000+03:00

Nu o mie, cateva din cele mai arzatoare, de fapt toate se indreapta doar catre ea, as vrea sa fie bine, as vrea sa se faca bine, as vrea sa pot pleca linistita si impacata la el, sa o stiu bine acasa, as vrea sa poata sta toata noaptea la nunta noastra, as vrea o nunta simpla si putin numeroase, doar cu oameni dragi, as vrea o rochie simpla care sa ma reprezinte perfect, discreta, fara sa ma disting prea mult printre invitati, as vrea sa nu fie niciun efort pentru ea slujba la biserica si petrecerea de dupa. As vrea totul simplu, simplu si natural. As vrea ca ea sa ii faca prima data baita fetitei mele, atunci cand o sa o am, as vrea sa inteleaga toti ca in aceasta viata nu conteaza decat cum ii facem pe cei dragi sa se simta in jurul nostru si cum stim sa le oferim iubirea si sprijinul nostru, fara frustrari, fara tachinari, fara sa asteptam de la ei imposibilul, sa ii iubim mereu si sa incercam sa ii intelegem.

Cuvinte

2011-07-26T17:08:00.003+03:00

Le spui când ţi-e foame, le spui când ţi-e somn,când te doare, când îţi e dor, când iubeşti, când nu mai poţi, de multe ori îţi sunt inutile, prea puţine să te ajute să te dezbraci de suflet să îl scuturi bine şi să îl îmbraci la loc uşor, uşor, curat şi nesupurând. De mult timp nu îmi mai ajung, sunt atât de neînsemnat expresive ca să mă poată ajuta să simt eliberare, chiar dacă poate s-ar inventa cele mai potrivite, chiar dacă le-aş striga cu toată forţa să răsune peste munţi şi văi tot nu ar fi suficient. Şi tu dacă le alegi pe cele mai potrivite, pe cele mai frumoase, mai gătite, mai cugetate, liniştite şi aşezate, mai pregătite, mai aranjate, mai coafate şi machiate, mai fără de pereche oare e suficient, oare fac cât o strângere de mână, cât o îmbrăţişare, poate că da, sau poate nu, poate de fapt nu mai e nimic îndeajuns. Oare de-ar fi să ne punem o dorinţă în gând, toţi deodată, oare s-ar împlini, oare ar conta? Nu ştiu, nu ştiu decât că Paler avea atât de infinită dreptate, trăim fiecare zi ca şi cum mâine e încă una, şi apoi încă una şi nu se vor termina niciodată, uităm să trăim cu adevărat printre o mie de nimicuri şi etichete sociale.

Vis

2011-07-18T13:16:00.001+03:00

A fost un vis frumos weekendul ce tocmai a trecut, a sosit pe aripi reci din ţări departe şi a zburat imediat.
Am încercat să îl păstrez cât mai mult, dar timpul nemilos ca de obicei nu mi-a lăsat răgaz. Aş fi vrut să închid momentul bine de tot în suflet şi să mă trezesc în fiecare dimineaţă cu zâmbetul pe buze privind lângă mine şi constatând că nu sunt singură. Mai avem încă puţin sau mult de fapt pentru inimile noastre.
Am plecat sâmbătă dimineaţă şi duminica era musai să fim înapoi, aş mai fi stat lângă marea albastră, să îi simt căldura şi dragostea cu care ne înconjoară, să mă simt parte din ea şi să uităm împreună toată durerea, să se risipească aşa cum valurile ei vin şi trec mereu altele şi altele, niciunul la fel. Am înotat uşurel, nu mai am puterea şi rezistenţa de acum ceva ani, le-am pierdut şi nu ştiu unde. Unde o fi oare fata aceea care înota la infinit fără niciun pic de oboseala, simţeam că sunt parte din imensul albastru şi nu exista efort. Acum s-au pierdut dar am încercat să o simt şi sa o las să mă poarte, să îmi povestească, să mă aline şi să o îmbrăţisez. Am iubit mereu marea, i-am spus mereu tristeţea mea, am simţit-o bună, i-am spus mereu bun găsit şi să ne vedem curând, m-am simţit în siguranţă lângă ea.
Cât despre el, când l-am revăzut m-am simţit ca un copil a cărui mămică a lipsit o perioadă şi brusc nu o mai recunoaşte, se simte pierdut. Era tuns mai scurt şi cu urechile înfundate după zbor vorbea ca din putină, dar nu a durat mult şi au revenit toate, toate sentimentele mele de parcă nici nu ar fi fost plecat, totuşi durerea despărţirii o simţeam încă. A fost frumos, prea frumos, aştept cu mare nerăbdare să treacă aceasta perioadă grea şi să ne trezim iar împreună în fiecare zi. I-am spus ei, mării albastre dorinţele noastre şi apoi am văzut un delfin, nu cred în semne, dar mi-a plăcut să mă agăţ de asta, mi-a plăcut ce am simţit când am crezut o clipă că ea ne-a răspuns.

Azi

2011-07-14T14:26:00.000+03:00

Aseară mi s-au rupt pantofii, pantofi noi aproape din piele, s-au rupt din senin, de parcă au venit fulgere invizibile fără nori, pantoful drept arată perfect, pantoful stâng ca un gândac decedat cu aripile frânte. Am mers ce am mers aşa chinuindu-mă, aproape de casă ne-am întâlnit pentru cumpărături şi ea m-a forţat, prin cuvinte bineînţeles, să iau pantofii ei şi a mers desculţă. Nu mai era mult, dar a mers desculţă..pentru mine. S-au cuibărit toate sentimtele mai calde şi mai duioase din lume şi am realizat încă o dată, de parcă nu aş fi ştiut şi nu aş fi simţit de atâtea ori, ce înseamnă familia. Aşa cu toate greutăţile noastre recente am ştiut să fim la fel de uniţi cum am fost mereu, nicăieri nu e mai bine ca acasă, nicăieri nu eşti mai în siguranţă, mai ocrotit, mai iubit decât cu ai tăi şi le mulţumesc în fiecare zi că îi am şi ca sunt atât de minunaţi. I-am simţit mereu lângă mine, m-au cules de atâtea ori de pe jos, nu cred că există ceva să se fi putut face şi ei să nu fi făcut.
Iar pentru ea, incă o dată eşti cea mai bună soră din lume. Felicitari, domnişoară Absolventă!

Linişte

2011-07-12T12:56:00.000+03:00

Nu mă mai regăsesc în majoritatea lucrurilor care îmi plăceau înainte, şi-au pierdut din semnificaţie. Visez linişte, linişte materializată în întindere, de iarba verde crudă, de cer albastru sus, de apă limpede cât vezi cu ochii, de drum întins şi liber. Mă epuizează frământarea oraşului, mai mult decât mă epuizează mă duce la stări de nervi şi frustrare. Oameni grăbiţi şi neatenţi, maşini care nu te lasă nici măcar să treci pe trecerea de pietoni la culoarea verde a semaforului pentru tine şi mai şi claxonează nervoşi, nu mai înteleg nimic.Hypermarketuri pline, pline ochi cu oameni care se aşează în mijlocul drumului şi nu se clintesc nici când te văd, nici când ii rogi. Când eram mică adoram să merg la cumpărături, chiar şi în supermarket, nu îl înţelegeam pe tata ce se tânguie atât, eu mă plimbam până la Ploieşti, îmi clateam ochii prin rafturi, aveam tot timpul şi răbdarea din lume. Adoram de asemenea să merg la mare în staţiunile noastre binecunoscute, cearceaf lângă cearceaf, oameni care împrăştie nisip trecând neatent, câini alergând peste tot, muzică şi sunet prost din difuzoarele teraselor acompaniate de zumzet de mare aglomerare. Acum nu vreau să văd decât întinderi goale, uniforme de culoare, linişte şi nicio urmă de paşi. Am obosit, şi mă doare că mi-am pierdut orice urmă de răbdare şi toleranţa, pentru că eu nu deranjez pe nimeni, merg pe partea mea, am grijă să fac loc, nu trec pe roşu, nu urlu şi ţip, nu mă îmbrâncesc la case şi nu, nu mai am niciun dram de întelegere.

Si cand simti ca nu mai poti

2011-07-11T21:57:00.000+03:00

Rockstar

2011-07-04T16:27:00.000+03:00

Gândesc mult zilele acestea, gânduri care mă chinuie şi mă trec mări şi ţări, peste râuri şi munţi de stări şi sentimente şi mă aduc mereu în acelaşi loc, mă regăsesc în drum spre sau de la serviciu, seara înainte să adorm, în drum spre casa părintească, la supermarket, la masă, câteodată şi la câte un film cu ele sufocându-mă şi plimbându-mă în câteva secunde chiar de la extaz la agonie. Câteodată aş opri alimentarea mai pe economic mode măcar, doar să mai respir şi eu de la atâtea inepţii.
Ce credeţi că am visat eu cu ochii deschişi într-o dimineaţă mergând grăbit cu căştile în urechi...
Mi-am imaginat un vis mai vechi împlinit. Spuneam mereu că aş vrea să trăiesc mai mult, să nu mă mai simt într-un tren fără oprire sau poate într-o barcă de viteză fără să am cârma eu, destinaţie după destinaţie, de fiecare dată mergând acolo unde trebuie să fiu. Eiii şi aş vrea să respir viaţă, energie şi ritm, viteză şi iureş în trăiri. Şi am zis ce ar fi să alerg în parc pe ritm de muzică rock, dar să alerg aşa cum aş simţi să trăiesc, cu tot patosul şi adrelina pozitivă care îmi lipseşte, cu alte cuvinte să alerg domnule cât mă ţin picioarele. Dar cel mai mult şi mai mult mi-ar plăcea să ştiu să cânt la un instrument, orice, ziceam pian, acum aş alege chitară şi m-aş urca pe scenă şi aş cânta, şi aş cânta, să se auda melodios din corzile ei toate sentimentele, gândurile, furia, frustrarea, neîntelegerea şi neconformarea, neputinţa pe care le trăiesc acum şi care mocnesc precum un foc de paie umede. Şi apoi ar rămăne toţi uimiţi, după un moment de tăcere, ar începe ropote de aplauze şi eu aş simţi viaţă respirând peste tot, m-aş simţi eliberată, fericită şi prezentă. Frumos sentiment au cei care urcă pe scenă, au posibilitatea să guste multe din bucuriile şi trările vieţii în doar câteva ore.
Dar spectacolul e spectacol, chiar dacă e pe o scenă, pe o stradă, într-o casă sau oriunde ar fi el şi cum spunea un rockstar adevărat el trebuie să continue orice ar fi.

Zece lucruri care îmi plac.

2011-06-30T14:12:00.004+03:00

Am primit o leapşă de la Mama Anei, să spun zece lucruri care îmi plac. Şi e într-un fel o uşurare că se specifică destul de clar lucruri, pentru că eu aş da fără ezitare lucrurile pe oameni şi sentimente şi trăiri, aşa că atunci când vorbesc despre ceea ce îmi place descriu mai degrabă simţiri decât lucruri. Şi atunci uite o eliberare, lucruri, chiar lucruri care îmi fac zilele mai uşoare.
Zece lucruri care îmi plac :
1. Îmi place marea, liniştită ca o oglindă sau încreţită de vântul nemilos, îmi place să mă simt înconjurată de apă călduţă şi prietenoasă, mă simt cea mai liberă atunci când înot.
2. La fel de liberă mă simt în maşină, gonind pe drumurile noastre din ţară, tot bine e.
3. Îmi place pepenele roşu, aş mânca unul pe seară dacă ar fi posibil, deocamdată nu am început să cumpăr, am nimerit mai la începutul lunii unul prea puţin gustos şi am zis să aştept sezonul lor.
4. Îmi place placa mea de păr, suntem prietene bune, o iau cu mine peste tot, în douăzeci de minute îmi face părul drept drept, iubesc părul meu drept care nu se încurcă, nu mă doare pielea capului la pieptănat, stă frumos şi ascultător fie că e prins, fie că nu, nu mai are cinci bad hairdays pe săptămână.
5. Îmi place să adorm la câte un film şi de fiecare dată mă trezesc fie să sting, fie să dau pe mut.
6. Îmi place locul meu la masa familiei, în cap de masă, doar eu şi tata, strategic lângă uşă, cu cea mai mare vizibilitate a întregului spaţiu, mă face să mă simt importantă şi mă amuz mereu de copilăria sentimentului.
7. Îmi place fondul meu de ten de la Vichy, lejer pe piele de câteodată cred că m-am dat cu el dar nu m-am dat şi oglinda nu trădează mare lucru şi e îmi zâmbesc când îmi dau seama că se poate şi fără.
8. Îmi plac rochiţele de vară, aş vrea să am mii mii.
9. Aaaa, şi ceva fără de care sigur nu aş putea trai, ceva de care am nevoie aproape la două zile, frumos şi galben ca un soare...ghiciţi ce..mămăligă, e bunuţă şi caldă şi în viziunea mea merge cu multe feluri de mâncare la care unii nici nu s-ar gândi. Când eram mică nu prea aveam voie să mănânc mămăligă, mi se spunea că nu e hrănitoare, ei acum recuperez cu succes.
10. Şi nu în ultimul rând internetul şi telefonul meu care ma ţine aproape de cei atât de dragi.
Leapşa merge cu mare drag mai departe către toţi cei care au timp şi dispoziţie.

Amestecate

2011-06-28T14:40:00.001+03:00

Scriu rar şi puţin pentru că în ultimul timp sentimentele mele sunt amestecate şi confuze, trec repede de la bucurie la tristeţe, de la entuziasm la neîncredere, şi iar sus şi iar jos. Există momente când uit şi încep iar să visez plutind uşor ca atunci când eram copil apoi aterizarea bruscă în mijlocul traficului bucureştean mă face să revin cu o străpungere în piept la realitatea de zi cu zi. Am încredere şi încerc să iau fiecare zi cu ce pot aduna bun din ea.
De fapt nu mai vreau sa filozofez pentru că mă dor întrebările din capul meu care nu îşi găsesc liniştea răspunsului măcar satisfăcător.
Aşa că o să povestesc ce am văzut eu inevitabil şi curios săptămâna trecuta fâtâindu-ma printre zilele vieţii.
Primul lucru ciudat a fost un câine fugind disperat, fugărit de o ....pisică, fugea de rupea pământul şi pisica cu aer de cavaler învingător se simţea clar superioară.
Apoi am primit în grijă pe o perioadă determinată un motan pe care când l-am vazut îmi venea să ţopoi disperată sus pe canapea şi să ţip înfricoşată. Noroc că am auzit miaul salvator care m-a readus pe pământ şi m-a asigurat că nu era un pui de felină sălbatică ci chiar o pisică de-a noastră, de pe lângă casa omului. Doar două zile l-am găzduit dar a fost suficient să ne "distrăm un pic". Motanul, inteligent s-a prins în ce cameră dorm prinţesele şi numai străjer acolo stătea zgâriind uşa şi miorlăind a invitaţie înăuntru. Atât de rău a făcut încât Adina a trebuit să îşi ia somnoroasă cearceaful şi perna şi să doarmă cu musafirul.
Iar al treilea lucru ciudat, a fost o maşină, o maşina în culori albastru verzui cu câte o floare maronie roşiatică, nu ştiam că Scooby Doo rezolvă misterele bucureştene, era chiar The Mistery Machine.
Şi am încălecat pe o şa şi v-am spus de viaţa mea, altceva....decât lucruri deprimante as usual.

Vă mulţumesc

2011-06-20T14:35:00.000+03:00

Vă mulţumesc mult pentru comentarii, repet înseamnă enorm pentru mine. Câteodată îmi vine să plâng la nesfârşit, dar lumea nu se opreşte deloc şi cei din jur nu îi tolerează pe cei care sunt mereu trişti. Li se pare normal să plângi o zi, două, după care să îţi revii şi să fii la fel ca ei, nu se poate nici asta, dar te prefaci că eşti ca ei şi mergi mai departe. Durerea nu o întelege nimeni şi nici nu îmi doresc acest lucru. Vorbesc strict de oamenii din jurul meu prezenţi zi de zi. Voi aici mi-aţi demonstrat că există prietenie chiar şi aşa fără să te fi văzut măcar o dată.
Iţi multumesc Maria pentru îngrijorare, suntem bine da, o zi mai bine, alta mai rău dar cu încredere.
El a plecat, nu am mai scris, a fost un mare şoc pentru mine, era sprijinul meu, parcă dacă eram de mâna lui, lumea era mai bună, e mai greu la telefon. Pentru orice lucru bun e nevoie de mari mari sacrificii. Mama e bine, e aşa cum o ştiu mereu, deşi poartă toate semnele chinului e puternică şi ne dovedeşte în fiecare zi că poate mai mult ca toţi. Nu o să înţeleg niciodată de ce ea, care pentru mine este şi a fost mereu o zână buna, un om cu nişte calităţi inimaginabile trebuie să treacă prin acest chin....dar nu înteleg prea multe lucruri în ultimul timp.

Cancer

2011-06-09T13:21:00.000+03:00

Cel mai urât cuvânt din viaţa mea, un cuvânt în faţa caruia mă pierd, mi-a fost foarte greu să îl pronunţ mult timp, încă îmi este. Când s-a strecurat în cotidianul nostru, am pierdut toate constantele ecuaţiilor mele, toate au devenit necunoscute, nu prea mai ştiu şi nu prea mai înteleg multe lucruri. Toată logica şi-a pierdut sensul, toate adevărurile mele şi-au pierdut din valoare. Nu mai înteleg lucrurile ca înainte. Sufletul meu e o furtuna de vară continuă, cu rupere de nori, cu vânt care doboară totul în cale, crengi culcate la pământ, tunete care amuţesc totul în jur, fulgere care mă orbesc. De fiecare dată după, adun funzele picate, durerile împrăştiate, le ascund pe unde pot şi fac lumină ca apoi să înceapă mereu şi mereu aceeaşi furtună. Să spunem că am avut mereu pe cineva care avea grijă să închidă din ferestre, să îmi capteze privirea, să facă să resimt mai puţin ravagiile. Acum nu mai am, de undeva departe e mai greu să atenuezi din uragan, e aproape imposibil practic, de aceea simt înzecit, de aceea raţiunea mea luptă mereu să îmi învingă temerile şi întunericul ce mă cuprinde. E atât de nedrept şi atât de greu de integrat, cum ea care se luptă permanent, care suportă chinul tratamentului istovitor, are mai multă forţă decât mine. Obişnuiam să respir altfel faptul că toate au un sens, dar nu mai văd sensul, atunci când un om care e totul, care face tot, care poate tot, care e peste tot, care e mai bun decât noi din jurul lui trebuie să sufere, de ce...nu mai are nimic sens şi rost, nu mai înteleg scopul suprem. Nu mai e logică, nu mai e linişte, eu nu ştiu decât că fiecare clipă petrecută cu oamenii dragi ţie valorează cât toate comorile întregi ascunse ale lumii. Nu îmi place că sunt egoistă în convingerile mele, că nu înteleg că ceilalţi au alte valori şi alte priorităţi, cu toata părerea de rău nu pot, nu pot să mai înteleg nimic altceva....

De Marţi

2011-06-07T12:52:00.001+03:00

De când mă ştiu am fost foarte ataşată de cei apropiaţi din jurul meu, mama, tata, sora mea. Cu toţii trebuiau să se afle în raza mea vizuală, uşor de găsit, de vizitat, de sunat, întotdeauna cât mai lângă mine. A fost o mare tragedie când am plecat de acasă pentru studii şi m-am trezit singură în Bucureşti, aşteptam sfârşitul de săptămână ca pe razele întâi de soare mângâietor după o iarnă friguroasă şi rece. Am plâns, m-am întristat, am suspinat, plecam cu sufletul greu de fiecare dată duminică seara, îmi calculam ordonat minutele de convorbiri cu mama, pe atunci erau puţine şi îmi ajungeau cu greu. Uşor, uşor m-am obişnuit, resemnat mai mult de fapt, pentru mulţi eram norocoasă, stăteam singură într-un apartament, pentru mine era un calvar, după patru ani de stat singură i-a venit surorii mele rândul să se desprindă şi am stat împreună. Aşa că deloc surprinzător, acum când el trebuie să plece, chiar dacă doar pentru două luni şi jumătate, mă simt cam ca atunci. Deşi multe lucruri s-au schimbat, sunt mai matură, am o viaţă a mea, ştiu prea bine să mă descurc singură, am o oarecare independenţă, rămân în acelaşi loc cunoscut şi familiar, mă simt totuşi într-un fel cam ca atunci, o fetiţă speriată care s-a trezit brusc singură. E adevărat că nu este un timp incredibil de lung, însă mie aşa mi se pare. Îmi place să îl am aproape, la îndemână să îmi asculte ideile mele copilăreşti când am nevoie, să îl pot suna oricând, să ne trezim împreună dimineată zâmbind că suntem amândoi. M-am obişnuit chiar şi cu faptul că mă tresesc brusc uitându-mă la tenis, chiar dacă doar cu o secundă înainte mă uitam interesată la câte o emisiune sau mai ştiu eu ce, şi cu faptul că uită mereu ce e unde prin bucătărie, privesc amuzată cum cotrobăie peste tot. Îmi place siguranţa pe care mi-o oferă mâna lui, îmi place că mă face să mă simt mai bună, mai capabilă, mai încrezătoare.
Cu cât se apropie mai repede cu atât mai apăsător este nodul din gât care nu mă lasă să respir la fel.
Timpul trece repede, e nemilos cu noi atunci când trăim clipe de bucurie, atunci când suntem trişti se dilată, de fapt timpul nu ne iartă nicicând...
Două luni jumătate cam cât timp înseamnă?.......poate fi mult sau puţin, depinde doar de starea noastră.

Seriale

2011-06-06T14:44:00.001+03:00

The Mentalist, ultima descoperire în materie de seriale, m-a cucerit în primele două episoade, acum sunt puţin addicted. Personajul principal este Patrick Jane, un fost presupus medium, care în urma unei întâmplări nefericite ajunge să lucreze ca şi consultant la Biroul de Investigaţii California. Luat peste picior adeseori de către poliţiştii adevăraţi, el devine un membru important al unei echipe de cercetări, rezolvând pentru ei nenumărate cazuri într-un mod original şi intuitiv. Se foloseşte de darul său de a citi oamenii, surprinzător cum poate spune după indicii foarte clare şi logice, pe care numai el le poate vedea din prima, unde ai fost aseară, dacă îţi iubeşti soţia, traume ale copilăriei, motive ascunse. El are o metodă de lucru pe care o respectă mai mereu, intuieşte vinovatul observându-l şi punând întrebări care nu au nicio legătură cu ce vrea să afle de fapt, apoi îi întinde o cursă din care nu poate scăpa. Montează un transmiţator în valiza cu bani, subiect ai unei recompense, asigurându-se ca suspectul ştie de acest fapt şi îl aşteaptă elegant să vină să îl scoată, pune condimente dintr-o cutie în care vinovatul ştie că este contaminată, făcându-l pe acesta să recunoască cerând o urgentă vizită la medic. Se pricepe la oameni şi îi face o deosebită plăcere munca sa, o ia ca pe un hobby, un talent clar de care este foarte conştient şi sigur, nu greşeşte aproape niciodată, singurul caz care îi dă de furcă fiind uciderea mai multor persoane din motive necunoscute, criminalul un psihopat cu un profil bizar, cel care i-a ucis familia, acesta este adevăratul motiv pentru care s-a angajat la poliţie.
Să spunem că seamănă puţin cu Dr House ca siguranţă de sine, traume şi atitudine mereu superioară, însă vesel şi cu o disimulare mai bună a propriilor tragedii, şarmant şi amuzant.

Şi a trecut...

2011-06-02T13:00:00.002+03:00

Şi s-a aşezat o oarecare linişte, o să înceapă o uşoară ploaie de tristeţe când se va apropia momentul plecării lui, dar viaţa aşa e, cu surprize de tot felul.
Laitmotivul zilei noastre au fost lucrurile uitate prin alte maşini. Am plasat elegant pe la fiecare câte ceva, întrucât aglomeraţia era mare, şi bine că nu am avut decât două surprize neplăcute, una pantofii care greşiseră drumul şi se îndreptau cu entuziasm către un sejur la munte, spre Braşov, a doua, dvd-urile cu muzică, acestea au plecat în trombă în recuperarea unor invitaţi.
Dar pentru o săptămână de pregătiri, săptămână în care am mers la birou, zi de zi, eu zic că a ieşit acceptabil, nu am avut toate detaliile puse la punct şi câteva virguliţe, dar a fost ok. Câteodată oricât ai planifica tot nu iese, aşa că mai bine te bucuri de momentul în sine decât să bifezi desfăşurarea exact cum ţi-ai dorit-o pentru că e posibil să fii dezamăgit. E un exerciţiu interesant să priveşti viaţa ca pe un puzzle, trebuie să vezi ce faci cu piesele pe care le ai şi din păcate pe acestea nu le alegem noi, rămâne de văzut ce poate fi construit.
Şi pozele de la fotograf care deşi puţine au ieşit în regulă.
Draga mea mamă care a făcut aranjamentul cu domnul fotograf a avut emoţii de ce vom spune noi de ele şi m-a durut emoţia ei pentru că detest sentimentul de a cauza cuiva strângeri de suflet. Eu nu mă pot supăra pe asemenea lucruri, eu nu mă pot supăra pe tine, mămico!

Veşti

2011-05-31T10:37:00.000+03:00

Până la urmă, am reuşit, cu un drum întortocheat dar am reuşit. Nu a fost o clipă chiar magică, aşa cum povestesc majoritatea, dar important este că acum după eveniment suntem foarte fericiţi şi liniştiţi. A fost cu multe peripeţii, de la un număr cel puţin restrâns, de la un plan de "cununie în secret" am ajuns la douăzeci şi şapte, nu că ar fi o cifră fantastică, dar mult peste ce ne-am propus. Organizarea a mers pe repede înainte, măturând tot în cale. Minusuri, buchetul trebuia făcut în aceeaşi zi, am fost abandonate la coafor, pantofii lui erau într-o maşină care greşise drumul către destinaţie. Nu îmi amintesc decât că el a spus "da", că eu am spus "da", apoi o tonă şi jumătate de flori şi agitaţie, soarele care îmi intra în ochi pe scările primăriei şi drumul către restaurant. Acolo am încercat să acord atenţie tuturor, nu prea am avut timp de noi, şi am fost doar douăzeci şi şapte...
Cele mai frumoase momente: când am spus da, când mă strângea el tare tare de mână să ţin ochii deschişi la nenea fotograful, când m-a invitat tata la dans, deşi nimeni nu dansa, seara pe bancă în curte cu vărul meu (în)cântându-ne chitară + voce Hotel Cişmigiu...., când în sfârşit s-a făcut linişte.

Ştiu că poveştile sunt mult mai fun dar eu nu am decât filosofii:(

2011-05-27T17:36:00.000+03:00

Dumnezeu spunea, stând de vorbă cu Octavian Paler, că nu întelege de ce oamenii trăiesc ca şi cum ar trăi veşnic. E un lucru pe care des îl gândesc, mereu avem impresia că e şi mâine timp pentru iertare, pentru bucurie, pentru un zâmbet acordat unei persoane dragi, pentru iubire, pentru o clipă, pentru ceea ce ne dorim cu adevărat. Viaţa e o ecuaţie cu atât de multe variabile încât răspunsul final nu îl vom ştii decât atunci când e prea târziu, merită compromisurile care te fac să fii în pace cu tine, mai mult nu cred că merită. Aş vrea să trăiesc fiecare zi, pâna la ultima picătura, tot ce îmi poate oferi. Ciudat cum eu, atât de schimbătoare, nu iubesc nimic mai mult decât siguranţa şi constantele, depinde doar ce e mai important, cred că împacarea de sine în definitiv, armonia ta cu tine şi deciziile tale şi o anumită independenţă, suficient de mare ca să ştii că va fi bine oricând, te ai pe tine şi e de ajuns, suficient de mică încât să te poţi îndragosti, suficient de liniară încât sa nu o pierzi pe drumul iubirii.

Greutăţi

2011-05-26T12:05:00.001+03:00

Am tot vorbit şi s-a tot vorbit în ultimul timp în jurul meu despre greutăţile care ne aşteaptă în general în viaţă, după câte vreun colţ. Eu nu ştiu dacă ne sunt menite, dacă au vreun scop suprem, ştiu doar că nu avem de ales în a le accepta. Pentru că firea omenească e mai presus de orice am putea noi crede. Dacă nu ar exista acceptarea, resemnarea şi uitarea nu ştiu dacă ar mai exista ceva, pentru că oricât le-am refuza, oricât le-am îndepărta de noi ele se înfiripează atât de natural şi firesc precum prima ninsoare peste atmosfera tristă de toamnă. De multe ori aş fi oprit timpul în loc, m-aş fi aşezat jos pe un petic de iarbă şi aş fi vrut să spun stop, şi la cererea mea să se oprească rotaţia lumii, să se oprească tot pentru că îmi părea de ajuns şi nu mai întelegeam cum de forfota lumii grăbite e mereu aceeaşi, indiferent. Aş fi vrut să simt mereu aceeaşi înţepătură în piept, aceeaşi dificultate în a trage aerul în plămânii care mă dureau, acelaşi suflet greu gata să explodeze, aş fi vrut să o simt mereu şi să se termine tot. Încet, încet durerea din piept se domoleşte, încolteşte verde, timid un strop de sperantă într-un deşert de neîncredere, te ridici şi te uiţi în jur, să vezi cu ce pleci la drum. Nu spun că nu te schimbă, nu spun că nu rămân urme serioase ale spinilor, nu spun că nu mai doare, însă te ridici şi pleci, pentru că poţi. Aud în jurul meu, tu poţi, tu eşti puternică şi le răspund mereu, pot nu pentru că sunt puternică, pot pentru că toţi putem, pentru că aşa stă scris în firescul lumii, pentru că iarna vine orice ar fi, vara la fel, pomii înfloresc, frunze cad, pământul se roteşte şi nu are cum să te lase din vârtejul lui. Lucruri rele se întamplă mereu, încerc totuşi să văd ce e bun azi, pentru că mâine nu va mai fi azi şi azi mama e mai bine, afară e soare, el mă aşteaptă cuminte acasă, chiar dacă peste două săptămâni va trebui să mă lase singură o perioadă. Şi sunt aceeaşi persoană care acum o săptămână spunea, eu nu pot să mă ridic, nu am motiv. Aşa că întotdeauna putem, întotdeauna sunt lucruri care ne ajută, e întotdeauna un mic motiv să spui, astăzi e mai bine.

Joc

2011-05-23T14:47:00.000+03:00

A fost prea multă "jale" la mine pe blog în ultimul timp. Şi drept recomensă că ati fost alături de mine, v-aş propune un joc. Pasionate sau nu de modă, tuturor ne place să ne îmbrăcăm frumos, să arătăm bine, ştiu că am onoarea să fiu citită de nişte persoane foarte creative.
Ce pantofi, ce bijuterii, ce coafură, ce orice altceva credeti dumneavoastră că se potrivesc la rochia:
Sper să vă placă jocul meu.

Când tot universul este împotriva ta....

2011-05-19T16:32:00.000+03:00

Ce faci....baţi în retragere, te ascunzi printre soldaţii înverşunaţi, te întorci cu spatele şi alergi cât poţi părăsind câmpul de luptă...ne-am dorit şi noi o masă simplă, care să poarte numele iubirii noastre la care să participe doar cei mai apropiaţi membrii ai familiei. De ce ...pentru că tot ce se întamplă este bulversant de-a dreptul, pentru că nu mai poţi fi sigur de nimic şi pentru că simţeam de mult să scriem undeva....doar pentru sufletele noastre, să scrie undeva că suntem ceea ce tot suntem de vreo doi ani.
Dar nu se poate, s-au pornit vijelii puternice şi tornade primejdioase, stau să ne înghită din toate părţile. Poate că îşi doresc să trăiască prin noi ce n-au avut atunci, poate îsi doreau altceva pentru noi, dar mai presus de toate aceste lucruri eu cred că a fi părinte înseamnă să îţi asculţi copilul, să întelegi de ce, cum şi pentru ce. De ce înteleg eu că lucrurile simple contează, că bucuria de a da mâna cu cineva te poate face mai puternic, îţi poate da aripi ca să zbori, măcar unele micuţe ca să nu cazi. Eu mă bucur când suntem toţi la masă, mă bucur când văd că oamenii puternici se ridică din cel mai de jos punct, mă bucur când pot să fac pe cineva să zâmbească, reuşesc să înteleg că a pleca de lângă mine nu înseamnă neapărat a mă lăsa singura pe un drum alunecos şi abrupt, am înteles când a fost greu, am înteles când a fost fără cap. O mică abatere de la drum înseamnă pentru unii un dezastru, ce e mai frumos ca o masă în familie într-o zi de sâmbătă. Se pare că petrecerea din toamnă era doar a lor şi că un mic preambul în familie este un dezastru crunt pentru unii. Am auzit atâtea acuzaţii şi idei că nici nu mai ştiu ce e corect şi ce nu. Voi ce aţi face, ati renunţa?

Fără nume

2011-05-17T15:58:00.000+03:00

În două săptămâni viaţa mea s-a transformat radical, într-atât de tare încât nu am crezut vreodată că poate fi posibil. Am învăţat din păcate că viaţa nu te aşteaptă, nu iţi dă momentul potrivit şi locul potrivit, nu îţi dă răgazul ţie să respiri şi să o trăieşti pentru că meriţi sau nu meriţi, trebuie să porneşti la drum şi să faci ocolişurile pe care ţi le permite. Am aşteptat mereu momente, momentele potrivite, perfecte, locurile şi oamenii. Azi mă gândesc şi realizez cât de puţin îmi pasă de o rochie, de un pantof, de un decor, de o zi perfectă. Azi îmi dau seama că mai mult de toate aceste lucruri mi-aş fi dorit să fiu ceea ce simt, ceea ce contează, să aparţin. Nu mai visez fluturaşi diafani, nici rochii de poveste, îmi doresc doar să îi ştiu pe ai mei sănătoşi, pe noi împreună, să încep să trăiesc viaţa mea, să nu o mai las doar să mă consume pe dinăuntru.

Oameni înteleşi greşit

2011-05-09T11:04:00.000+03:00

Nu voi întelege niciodată de ce este atât de greu să privim întotdeauna curtea noastră proprie, să fim mai toleranţi, mai întelegători, să delimităm analiza de judecată. Este de la sine înteles că să nu avem o părere despre lucruri este imposibil, fiecare are propriul sistem de valori, dar de aici şi până la a cataloga, a pune etichete, a pune la zid chiar este totuşi un drum lunguţ, pe care mulţi îl parcurg imediat. De ce nu ne putem opri la analiza aceea de bază, fără să judecăm, luând în calcul trei chestiuni extrem de importante, nu ştim toate datele problemei, din start trebuie considerat că putem greşi, nu avem niciun drept de a cataloga raţionamentele celorlalţi, nu suntem întotdeauna în măsură să avem un sfat mai bun.
Ce ar însemna o lume în care vecinii de scară, prietenii din copilărie, vânzătoarea de la colţ, rudele mai în vârstă să nu te mai vadă ca pe cel mai bun subiect de discuţii. Până la urmă e atât de greu să respectăm deciziile, raţionamentele, modul de comportament, de conduită al celor din jur, pentru motivele pe care ei le consideră întemeiate, pe care noi poate nu le ştim, e atât de greu să respectăm modul fiecărui de a fi efectiv el, când ai putea primi înapoi exact acelaşi lucru.....

"De-atitea nopti aud plouind, Aud materia plingind..."

2011-05-05T11:03:00.000+03:00

Că bine spunea Bacovia, plouă, plouă în continuu. Aşa că uite o floare să mai uităm de atâţia nori plumburii ca de toamnă târzie.

Săptămână aceasta am reuşit să văd un film cap coadă, The Company Men (2010). Ne regăsim în America în plină criză financiară, lupta pentru o cotaţie cât mai bună, lupta pentru beneficii cât mai mari pentru acţionari, pentru supravieţuire financiară până la urmă, cotidianul business devine o junglă mai ameninţătoare decât de obicei. Trei oameni diferiţi, trei poveşti de succes ameninţate de o dramă pe care nu o întrezăreau. Un tânăr director de vănzări, cu o carieră frumoasă şi o evoluţie considerabilă, obişnuit şi fericit să lucreze într-o companie gigant, cu un statut social care îi permitea o maşină de un anume tip, un abonament la golf de care în niciun caz nu se putea dezlipi. El descoperă o dată cu o concediere venită din senin viaţa de familie, munca fizică, bucuria de a te juca şi apropia de propriii copii, respectul pentru orice fel de muncă şi pentru eforturile celorlalţi, lucrurile mărunte care te fac să zâmbeşti, pe care le uitase în rutina de fiecare zi sau bucurându-se de beneficiile materiale.
Mai puţin norocos este Phil care după o viaţă lucrând pentru companie, la şaizeci de ani se găseşte în imposibilitatea de a se pensiona, fără susţinerea familiei într-atât încât soţia îl obligă să plece în fiecare zi la opt, întorcându-se la şase, cu servieta în mână, pentru a da vecinilor impresia că încă merge la serviciu, cu refuzuri peste refuzuri la interviuri, atunci când îşi dă seama că nu poate plăti pentru educaţia fiicei sale hotărăşte că viaţa lui s-a încheiat.
Al treilea personaj principal este directorul executiv, echilibrat şi susţinător al vechilor valori, se opune concedierilor în masă doar pentru înfrumuseţarea cifrelor contabile, cumpărării unui sediu nou pentru confortul conducerii şi oferirii unei imagini generale de bunăstare când în realitate producţia se prăbuşea. Pedepsit pentru dezacordul său este eliminat din conducere şi amintindu-şi cum a început totul încearcă să pună bazele unei noi societăţi, angajând mulţi din vechii săi colegi încercând să readucă vechile valori în corporaţii.
Filmul prezintă destul de bine, în opinia mea criza în America şi concedierile în masă pe orice criteriu plauzibil cât de cât.

Scrisori pentru tine

2011-05-04T10:39:00.003+03:00

Acasă te aşteaptă primăvara, vişinul înflorit din colţ, iarba proaspăt tunsă, dealurile sunt nerăbdătoare să le cuprinzi cu privirea, florile întreabă mereu unde eşti, Bella promite să nu te mai necăjească atât de tare, va fi o pisicuţa exemplară. Porumbeii se antrenează de zor, dând ture, ture împrejurul curţii, te aşteaptă cuminte şi răbdător şi el, cel care îi urmăreşte întotdeauna cu privirea. Te aşteptam toţi cu mare, mare drag, să îţi dam umil din forţa noastră care păleşte pe lângă a ta.
Sunt tare, tare mândră şi atât de infinit norocoasă să te am pe tine, sunt oameni care pot învinge totul şi tu eşti unul dintre ei.
Aşa că mâine să fie, ne aşteaptă lucruri frumoase şi lupta e frumoasă atunci când câştigi, avem arme destule.

Ploaie

2011-05-03T10:20:00.001+03:00

Mie îmi place ploaia, îmi plac stropii mari lovindu-se de geamuri, îmi place să văd cum dansează apa în ropote, să ascult norii cum se revarsă spre pământ. Aseară a plouat tare, tare în Bucureşti şi mirosea a vară printre picături şi ciocniri tumultuoase de nori, apoi a ieşit soarele şi parcă nici nu a fost. Mi-aş dori o vară precum cele din copilărie, potolite, aşezate, fără să te toropească soarele, seri răcoroase şi lungi cu o bluziţă peste rochiţa vaporoasă, dimineţi cu soare primitor şi petale de flori pictate cu rouă. Dar de Crăciun a nins puţin, primăvara a întârziat foarte tare la propriul său bal, toamna a nins la munte incă de la începutului lui octombrie, vara trecută am avut căldură mai mult decât ne doream, aşa că o primăvară capricioasă şi puţin generoasă cu temperatura nu garantează deloc o vară cu mai puţine grade în termometre. Dar atâta timp cât nu avem fenomene meteorologice extreme şi negative, aşa cum au tot fost, din păcate, în ultimul timp prin unele părţi de lume, atâta vreme cât suntem sănătoşi sau ne facem sănătoşi, ne avem unii pe ceilalţi şi suntem împreună ar trebui să fie în sufletele noastre "a perfect sunny day".

Diverse

2011-05-02T10:09:00.000+03:00

Nu am simţit în niciun fel că ieri a fost 1 mai, Ziua Muncii, sărbătorită de foarte mulţi la mare şi de alţi foarte mulţi la grătare. A fost primul an în care nu am ieşit să admirăm puţin natura întinerită, verdele crud cât vezi cu ochii întins sub cerul albastru clar cu nori albi şi pufoşi. Nu am avut nici dispoziţie, nici timp. Sâmbătă am gătit sărmăluţe, după cum spune Adina, mi-am găsit un nou hobby. După acest Paşte, pentru care am gătit mai mult decât am facut-o de când mă ştiu, exagerare voită pentru a sublinia cam cât am trebăluit noi, se pare că mi-am descoperit o nouă pasiune. Deci sărmăluţele gătite de mine sunt cele mai slabe din lume, doar nu puteam eu mânca altceva. Spuneam mai demult că există întotdeauna o varianta mai sănătoasă pentru mâncarea mai grea.
Amestecul pentru tocat conţine doar piept de curcan, respectiv de pui, prefer să le toc eu decât să cumpăr carnea gata tocată, pentru că nu pun grăsime, chiar dacă ar putea fi considerată o exagerare cam mare. Adaug apoi orezul, sare şi piper, cimbru şi putin suc de tomate peste carne, pentru că altfel iese destul de fadă. La învelit am răbdare multă, apoi varza condimentată şi ea după gust dedesubt, între ele, la noi sunt mulţi iubitori de varză, deasupra şi nu uit după fierbere să le trec puţin şi prin cuptor.

Medici

2011-04-29T10:25:00.000+03:00

Am crescut într-o familie destul de bogată în medici, unchi, mătuşi, veri., mama, şef de laborator de spital, înconjurată de cadre medicale. Deci am avut doctori pe lângă mine cu duiumul, şi totuşi am avut întotdeauna o puternică aversiune faţă de ei, în general, nu de ei, rudele, prietenii mei. De ce, aparent inexplicabil, în copilărie, cert este că a rămas mereu acolo, mai mult a crescut o dată cu mine. În ultimul timp m-am lovit de ei mai des decât mi-aş fi dorit şi atunci când e vorba de persoane dragi taci şi respiri adânc, nu ripostezi pentru că nu ai nevoie de consecinţe. Cred că număr pe degetele de la o mână medicii în regulă pe care i-am întâlnit. Majoritatea se consideră mici Dumnezei, cu puteri supranaturale care din cauza autosuficienţei, lipsei de interes şi atitudinii superioare dau greş. Şi atunci spun mereu că aşa a fost să fie, au milioane de scuze. Ei au voie să fie indispuşi, să fie revoltaţi pe remuneraţia lor, să fie obosiţi sau fără chef, să repeadă şi să vorbească urât pentru că sunt o categorie socială cu totul specială, mai bună decât oricare alta. De multe ori uită că un medic este şi trebuie să fie mai presus de orice, om, om care ar trebui să ştie să vină în sprijinul altui om pentru că menirea lor este să ajute şi să aline, dar au uitat printre reţete la repezeală, consultaţii fără să asculte de fapt, vizite superficiale ce este de facut. E drept că şase ani de şcoală urmaţi de un rezidenţiat prost plătit nu sunt visul oricăruia dar eu spun că această meserie fără chemare nu ar trebui să fie practicată şi dacă ai chemare nu uiţi pentru ce ai făcut toate aceste sacrificii, nu ca să umileşti, să iei peste picior nişte oameni care nu sunt lângă tine din plăcere, nişte oameni care au nevoie de atenţie şi întelegere pentru care un cuvânt spus cum trebuie înseamnă o zi cu soare. Nu mai există respect, consideraţie pentru omul din faţa ta care plăteşte contribuţii, mai mult, rar uită să mai adauge ceva, omul în locul căruia ai putea să fii şi cu siguranţă vei ajunge să fii, pentru ei bolnavii sunt toţi la fel într-un sens negativ, un fel de supuşi în faţa lor, nu există oameni bolnavi şi medici, există oameni toţi la fel în faţa puterii universului.
Dacă ar fi să dau un sfat mai mult sau mai puţin calificat aş spune să alegem un medic care să fie om, să fie aproape şi la îndemână la care să putem merge pentru orice sfat şi neapărat să mergem de fiecare dată când simţim că ceva nu este în regulă.

Tristeţe

2011-04-28T13:09:00.001+03:00

Mă gândeam că va trece ceva vreme până să scriu iar aici. Adevarul este că exact înainte de acest Paşte am căzut destul de rău, şi după ce că m-am lovit şi mă dor toate, am căzut în noroi, şi sunt plină de mâzgă şi acum.
Dar oamenii puternici nu rămân jos niciodată, se ridică mereu şi mereu, chiar dacă nu ne aşteptam la acest deznodământ o să îi facem faţă cu brio. De ce? Pentru că putem şi e ceva mai sus de orice, voinţa noastră care deşi pare fragilă învinge munţi de foc. Eu ştiu că dacă e cineva să poată, e EA, şi dacă e cineva să vrea tot EA este, mai ştiu că forţa EI nu are limite, mai ştiu că trebuie. Dacă în loc de totul pentru alţii, infinit şi nemărginit ar face doar puţin pentru EA.
Deocamdată e ceaţă şi mi-e frig, hainele îmi sunt ude şi nu le pot da jos dar frica începe să dispară şi dorinţa de soare e primul pas şi o să fac totul să îşi reia locul lui pentru noi.

Orion

2011-04-15T11:41:00.001+03:00

Constelaţia Orion este preferata mea, motivele sunt simple, este uşor de găsit pe cerul senin, perlat, pictat cu stele şi în plus are o poveste frumoasă ale cărei variante sunt multe şi foarte diferite de la o zonă la alta. Întrucât luna aprilie este ultima lună în care această constelaţie este vizibilă din România şi pentru a o zări din nou va trebui să aşteptăm până în noiembrie o să încerc să aştern aici legenda ei, aceea pe care am preferat-o eu din multitudinea de posibilităţi.
Orion era un gigant vânător, foarte iscusit, o prezenţă plăcută, îl observaseră chiar şi zeii Olimpului. Vrăjită de iscusinţa lui, zeiţa vânătoarei, Artemis, se îndrăgosteşte iremediabil de el şi trăiesc împreună o frumoasă poveste care aduce mânie în rândul zeităţilor. Cum poate un zeu să iubească un muritor. Într-una din acele zile mitice, zeul soarelui, Apollo i se înfăţisează lui Artemis propunându-i un joc. El garantează că ea, cea mai iscusită în ale vânătoarei şi stăpână peste această îndeletnicire importantă a timpurilor de atunci, nu poate ochi din prima un punct ce se vede timid în zare, într-un colţ de pe pământul muritorilor. Artemis acceptă, ia arcul, ţinteşte şi trage, punct lovit, se aude un zgomot infernal, Orion cade. Păcălită de fratele ei, zeiţa îndurerată şi atât de mâniată de trucul la care au recurs ai ei, îşi plânge iubitul şi hotărăşte să îi păstreze amintirea mereu aproape de ea, pe cerul înstelat. Aşa că îl transformă într-o constelaţie care conţine şase din cele mai strălucitoare cincizeci şi una de stele ale boltei cereşti. Trei stele formează centura lui Orion, alte şase stele formează corpul acestuia, se văd chiar şi sabia şi vârful săgeţii aruncată cu măiestrie.
Detaliile ştiinţifice sunt multe şi foarte interesante, le recitesc cu interes de câte ori am ocazia, însă azi am vrut să rememorez povestea pe care mi-o spuneam mereu privind la Orion.

Sursă foto : wikipedia.

Ciorbă - walking adventure

2011-04-13T12:52:00.002+03:00

Dacă aş fi singură singurică pe lume şi ultima mâncare rămasă ar fi o ciorbă de fasole cred că tot aş spune pas, dar nu el, The King of the Master ar devora acest tip de ciorbă de n ori pe săptămână. Acum are şi magnifica scuză că ţine post miercurea şi vinerea, post pe care eu consider că îl ţin în fiecare zi întrucât am o mie de feluri de mâncare pe care evit să le consum. În plus pentru mine postul este un exerciţiu de voinţă, care presupune altceva decât lipsa alimentelor de tip "de dulce".
Dar vedeta subiectului era ciorba de fasole, avem o reţetă minunată care se face în două zile. În prima seară pui fasolea muuultă la fiert, plângi puţin de la ceapă, te ajută toţi la tocat de zarzavat, laşi să fiarbă şi te rogi să se termine cât mai repede să poţi adăuga ingredientele finale. Între timp te plictiseşti şi mergi la calculator, dintr-una în alta e posibil să primeşti un e-mail drăguţ cu un test de inteligenţă, noroc că rezultatul final este : uituc, du-te la bucătărie. Speriaţi de rezultatul testului am purces cu toţii, când ce să vedem, testul avea dreptate, fasolea noastră se zbătea prinsă pe fundul cratiţei şi plângea de durere. Tot de durere a plâns şi The King of the Master, dar nu mai era nimic de făcut, biata ciorbă a ajuns la gunoi mirându-se de vecinii de locuinţă temporară.
Ei bine în cea de-a doua seară, după ce lăsasem, în prealabil, fasolea în apă pentru o fiebere mai puţin migăloasă, se reia povestea cu lacrimile, cu tocatul zarzavatului şi aşteptatul. Ei bine de această dată în timp ce aşteptăm sunăm toţi cunoscuţii să cerem reţeta pentru ciorba de fasole, reţetă pe care o cunoaştem deja, dar măcar păcălim plictiseala. Spre final trece fiecare prin bucătărie, verifică să nu fie urmărit, îşi adaugă ingredientele secrete proprii şi ciorba e gata.
Bon appetit.

Modern Family

2011-04-12T10:43:00.000+03:00

De ceva vreme am descoperit un serial simpatic, numai bun de urmărit seara sau într-o zi de weekend, are cam tot ce îi trebuie în opinia mea, diversitate, familie, copii, adulti, amuzament.
Trei familii mai mult sau mai puţin normale unite între ele prin simplul fapt ca sunt rude.
Tatăl, Jay, recăsătorit cu o columbiancă mult mai tânără, spectaculos de frumoasă(Gloria), este tipul bărbatului matur, sigur pe el, bogat, amuzat de duritatea lui ca socru, se distrează întotdeauna pe seama celorlalţi. Gloria este unul din personajele mele preferate, conştientă de frumuseţea ei, încearcă întotdeauna cu farmec să le demonstreze celorlalţi că înseamnă mult mai mult decât un aspect fizic deosebit, vorbeşte engleza cu un accent latin. Manny, fiul Gloriei şi acum şi al lui Jay este matur pentru vârsta lui, pasional pentru un băieţel, îi surprinde întotdeauna pe adulţi prin replicile lui.
Claire, fiica lui Jay, are o familie frumoasă, căsătorită cu un bărbat cu un umor foarte bine dezvoltat, trebuie să îmbrătişeze rolul de părinte responsabil, nu la fel de bine văzut de copii. Au împreună două fete, una inteligentă, cealaltă frumoasă şi populară, şi un băiat care în ciuda unei firi naive şi uşor de luat peste picior de către sora lui, încearcă să calce pe urmele tatălui.
Mitchell, fiul lui Jay, este un avocat serios, foarte practic, introvertit, total diferit de partenerul lui de viaţa, împreună şi-au asumat resposabilitatea de a adopta o fetiţă.
Ei toţi alcătuiesc o familie atipică, condimentată exact cât trebuie cu arome pentru toate gusturile, cu replici amuzante şi de bun gust.

Opinii

2011-04-11T12:48:00.000+03:00

Se întâmplă des să mă simt suită forţat într-un tren care porneşte în goană, fără staţii de oprire şi să îmi doresc să cobor, singura posibilitate fiind să sar asumându-mi prea multe riscuri, riscul că mă voi lovi, riscul că îi voi răni pe cei din jur, că se va schimba totul iremediabil. Cam aşa văd eu din unele puncte de vedere viaţa şi societatea în care ne e dat să trăim, suntem liberi în oarecare măsură dar avem limite impuse de propriile nevoi, de nevoile celor dragi, de barierele intelectuale şi sociale, de ceea ce suntem şi ceea ce ne-am dori să fim.

Plouă

2011-04-06T10:42:00.002+03:00

Dacă doriţi să faceţi o plimbare astăzi prin Bucureşti nu uitaţi să vă luaţi umbrelă, plouă încet, mocăneşte, e o atmosferă tristă de toamnă târzie, se simte un aer rece ce pătrunde uşor alături de lumina gri prin geamul întredeschis.
Astăzi, dacă aş fi avut vreun cuvânt de spus, aş fi răsucit de două ori pătura peste mine, mi-aş fi potrivit perna cu precizie şi m-aş fi lăsat purtată pe aripile somnului dulce. Probabil că aş fi visat pomi înfloriţi uitându-se uimiţi spre cerul albastru clar întrerupt doar de câtiva nori albi, diafani, plutind sus, sus. Sau poate păduri de salcâm, aş fi zburat îmbiată de parfumul lor ameţitor, albine harnice, copii alergând. Sau poate aş fi visat chiar marea, marea înspumată care îsi poartă amintirile spre mal, îşi loveste trena rochiei cu furie de stânci, se simte regină, apoi se calmează uşor şi se plimbă alene, vine din larg, se miră puţin de nisipul fin şi de oamenii care visează la malul ei, apoi se întoarce din nou spre departe. Mai degrabă aş visa la un spectacol doar al meu, eu şi marea, privind-o cu admiraţie, plimbându-mă fără gânduri la malul ei, valurile să îmi treacă uşor de glezne, să ne bucurăm amândouă de razele soarelui.

Dar am visat destul, aici plouă şi e frig, v-am spus nu?

H&M impresii

2011-04-05T10:34:00.002+03:00

Am reuşit într-un final să intru în H&M, în cel din Afi Palace Cotroceni. Despre produse nu mi-am făcut o părere foarte clară, întrucât aglomeraţia şi-a spus cuvântul. Preţurile mi s-au părut în regulă, nici prea prea, nici foarte foarte, ca punct forte aş merge pe fuste şi rochii, sacouri pe alocuri. Nu sunt aceleaşi produse ca pe siteurile din alte ţări, nici cele de pe siteul nostru nu se regăsesc toate, fiind înlocuite de numeroase alte modele.
Cozile de la cabinele de probă şi-au spus cuvântul şi am cedat destul de repede, probând în grabă şi renunţând la tot ce ar fi trebuit reprobat pe altă mărime. Personalul magazinului foarte amabil, zâmbitor şi săritor, au pe alocuri ca şefi de raioane suedezi. Mi-am cumpărat doar o fustă lejeră de vară, de plimbări prin parc, modelul din imagine, dar albastru închis, la un preţ foarte ok.
Aş putea însă să vorbesc la infinit despre disciplina cumpărătorului român, sunt câteva tipuri care ne trag pe noi toţi ceilalţi normali foarte tare în jos. Fetele sunt disperate la cumpărături, trag de haine, îşi iau o mie de articole pentru cabina de probă şi se supără când sunt întoarse din drum, întrucât există şi aici o limită superioară, şapte produse. Cozile la cabine sunt mari, toată lumea îşi manifestă nerăbdarea, se mai găseşte câte o domnişoara care să susţină vehement că ea era la coadă înaintea doamnei care tocmai a intrat, fata care dă numere zâmbeste încurcat, dă binevoitor din cap. Cam aceeaşi domnişoară care mai târziu s-a strecurat printr-un loc nepermis şi s-a aşezat încrezătoare prima la casă, lăsându-ne pe noi, muritoarele de rând să stăm aliniate milităreşte, cu răbdarea încercată.
În concluzie frenezia H&M continuă aici, magazinele sunt mereu pline, cumpărători la tot pasul, la orice oră.

De weekend

2011-04-01T11:34:00.003+03:00

A tot circulat prin blogosferă o leapşa, trebuia să precizezi 7 lucruri despre tine, am onorat atunci cu mai multă sau mai puţină inspiraţie. Azi dimineaţă în timp ce veneam la serviciu, pe jos, eu şi gândurile mele, după o oarecare introspecţie, mi-am amintit lucruri despre mine pe care chiar şi eu le uitasem.
Prima mea melodie preferată, eram în prima clasă de şcoală a fost Elton John - Sacrifice, îl rugam pe tata să o pună mereu mai ales când eram în maşină, ţin minte că era şi un leagăn în videoclip.
Pe la paisprezece ani mă întreceam cu băieţii la inot şi câştigam de cele mai multe ori, drept moştenire spate şi mâini de semiînotătoare, nu pot să spun că sunt prea mândră de acest aspect.
Îmi plac elfii şi spiriduşii, poveşti cu zâne, aripi diafane, poveşti de copii şi spiriduşii aceia irlandezi, puşi mereu pe şotii "hello there, mate", muzica irlandeză şi dansul lor, mi-ar plăcea foarte mult să vizitez Irlanda.
Floarea mea preferată e floarea de salcâm cu parfumul ei îmbătător, am avut ocazia să mă joc destul de des în copilărie într-o mica plantaţie de salcâmi, era divin, am împletit zeci de coroniţe, săracele flori.
Am fost înconjurate, eu şi sora mea, de mulţi veri, astfel încât deseori ne jucam împreună în frunte cu tata şi unchii mei, sute de drumeţii, plimbări cu bicicleta, bazin, şi nelipsitul fotbal unde eram plasate strategic de către tata în echipa adversă ca să îi asigurăm un număr convenabil de autogoluri, izbândă garantată pentru el.
Nu am niciun pic de voce, dar îmi place să fredonez, când sunt singură bineînteles, am fost aleasă în corul mut condus cu onoare de tata, rolul nostru este să dăm din buze când se cântă "La mulţi ani", dar destul de aparent ciudat, am fost solistă într-o serbare la grădiniţă, am cântat un cântec despre un ciobănaş care trebuia să îşi ascundă oile de lupul cel rau, îl adoram, din păcate nu mi-l mai amintesc.
Ceva mai de actualitate:
Adorm la filme seara, a doua zi este posibil să aleg un altul astfel încât la sfârşit de săptămână, de obicei, ajung să văd o dată câte trei-patru finaluri de film ratate.
O zi dedicată lucrurilor pe care le uit în vârtejul cutremurător al lui "trebuie", tot timpul trebuie făcut câte ceva.

Zi în ceaţă

2011-03-31T14:13:00.005+03:00

Un post în care să celebrez ultima zi din martie, această luna minunată dedicată doamnelor şi domnişoarelor, era un must, acum că nu voi scrie exact doar despre acest subiect este partea a doua. Ei bine, azi în ultima zi a lunii marţisor, ne-am trezit sub un nor de ceaţă de credeam că sunt geamurile aburite de ploaie. Noroc că peste zi s-a ridicat uşor şi acum avem parte şi de puţin soare. Luna aprilie sperăm să nu fie tot cucerirea iernii şi măcar acum să trecem cu inima împăcată la pantofi.
Aşa de sfârşit de lună nişte constatări personale, cu alte cuvinte ce mă mai deranjează în ultima vreme:
1. Păi, podoaba capilară care trebuie lăsată la crescut, pentru o coafură cât de cât în octombrie, eu sunt obişnuită să am părul pănă la umăr, măcar o dată pe zi îmi vine să îmi fac programare la tuns.
2. De ce nu putem merge pe stradă în pijamale, pentru că zilele astea sunt singurele care îmi intră în graţii. Aseară mi-am pus pijamaua mea verde verde, cu bluza cu puţin roşu şi nişte ciorapi trei sferturi roşu cu verde de a zis sora mea când m-a văzut că sunt vreun pui de elf rătăcit de pe la Polul Nord, am făcut senzaţie e clar.
3. De ce e teoria asta a relativităţii aşa prezentă peste tot, zilele frumoase trec repede, cele mai puţin trec mai greu
4. De ce râde Murphy de noi, ce noi nu ştim că un lucru îl găseşti întotdeauna în ultimul loc în care îl cauţi, păi ce rost mai are să cauţi ceva ce ai găsit deja, asta dacă nu păţeşti ca mine astă vară când am găsit ochelarii, i-am pus "bentiţa", erau la mine, am uitat şi-am continuat să-i caut.

H&M

2011-03-30T15:45:00.003+03:00

Nu am intrat niciodată într-un H&M, sincer am o oarecare curiozitate, mai ales că am tot citit articole favorabile, cum că ar fi vorba de un excelent raport calitate - preţ în concept şi pentru că până la urmă, chiar dacă nu sunt cea mai cea din împătimitele modei şi nici nu vreau să fiu decât o fată normală, totuşi hainele sunt pentru noi destul de importante.
Magazinele H&M din România s-au deschis cu mare fast şi publicitate din plin, cu surprize şi o tonă de agenţi de pază, chiar cu o şedinţă de shopping pe bază de invitaţie, un fel de predeschidere pentru persoane speciale. Am avut ocazia să admir din treacăt o coadă imensă de oameni aşezaţi ordonat în faţa magazinului cu două-trei ore înainte de marea deschidere de sâmbătă din Unirea. Am înteles că a fost mare disperare, chiar că s-au strecurat bani prin deschizături ale geamului pentru ca cei norocoşi, intraţi, să achiziţioneze câte ceva şi pentru cei de afară. Acum nu ştiu dacă au găsit marea şi sarea, produse fantastice la preţuri fantastice, iar nouă nu ne va fi dat să vedem vreodată aşa ceva întrucât nu ne-am deranjat să ne postăm în faţa magazinului aşteptând deschiderea porţilor. De atunci, am tot trecut pe lângă el, fie în pauza de masă, fie seara în drum spre casă, de fiecare dată e mare forfotă, fete te lovesc atunci când nu nimeresc uşa de intrare din prima, foarte multe cu pungi, toţi cumpără, toţi vor să vadă.
Sincer nu înteleg disperarea aceasta, tipică nouă, chiar mă deranjează puţin, de parcă ar fi asezonată cu un strop de umilinţă, umilinţa de a sta de bună voie, cu orele, la nişte cozi pe care le-am dorit desfiinţate şi pe care le-au urât toţi, umilinţa de a te împinge, poate doar mi se pare mie?
Magazinul mă tentează, am spus mai ales datorită "cronicilor" foarte bune, chiar pe bloguri, aşa că este pe lista mea de vizite o dată ce se va mai duce puţin din aglomeraţie.

Fără inspiraţie

2011-03-29T11:35:00.000+03:00

Azi nu am nicio picătură de inspiraţie "scriitoricească", lunea pentru mine e o zi grea, abia azi, marţi reuşesc să îmi intru în ritm. Mai ales după un sfârşit de săptămână uşor atipic, cu activităţi în aer liber, care mi-au prins bine una peste alta. Şi ora acesta de vară bulversează, bine că într-o săptămână, două vom uita că am avut vreo problemă, de parcă aşa a fost mereu.
Măcar nişte poze să postez şi eu, sunt de anul trecut, ne e dor tuturor de primăvară, parcă în niciun an nu m-am plâns atât. Azi e o zi mohorâtă, aşa că în aşteptarea razelor călduţe de soare :

Friday

2011-03-25T10:28:00.002+02:00

Intenţionez să fac o plângere la furnizorul de geamuri propriu întrucât am sesizat de dimineaţă că soarele pe care îl vedeam eu prin ele nu era clar soarele de afară. Când am ieşit frumos din bloc, ca o floricică, înarmată în plus şi cu ochelarii de soare pe care doamna doctor mi-a spus ca musai trebuie să-i port când se impune, am constatat cu stupoare că nu era clar acelaşi, era anemic şi înfrigurat..
Dar să o iau de la început. Aseară am adormit pe la unu şi, după ce s-a terminat filmul Cronicile din Narnia, am zis că sigur ma las purtată de valul dulce al somnului înainte de final, dar m-a prins atât de tare şi am renunţat. Nu ştiu ce e cu mine şi filmele de poveste în ultimul timp. În acesta patru fraţi sunt captivaţi într-o minunată lume de basm, sortiţi unui destin măreţ de regi şi regine, salvatori ai unei lumi fascinante. Ca în orice basm animalele au puteri supranaturale, le sunt atribuite calităţi umane, deci logic vorbesc, castori vorbitori, lupi şi cai vorbitori, în plus o mulţime de creaturi mitologice centauri, fauni, driade, pitici, inoroci, dragoni şi vrăjitoare. Leul este bineînteles regele, o alegere mai bună nu se putea că doar el este regele animalelor, vrăjitoarea este un fel de Crăiasă a Zăpezilor, de altfel aşa se numeşte povestea mea preferată a lui Hans Christian Andersen, unele asemănări există, ambele răpesc un băieţel, ambele visează la o împărăţie a gheţurilor. Edmund îşi vinde fraţii pentru câteva bucăţi de rahat turcesc, trădarea lui ne ajută să descoperim spre final că împărăteasa cea rea cunoştea spre deloc tradiţiile şi vrăjile regatului, lăsându-se păcălită de către înteleptul rege leu, Aslan care ne arată puterea sacrificiului în faţa vrăjitoriei. Totul e bine când se termină cu bine, mai rău este că absolut necesar pentru partea a doua a filmului, copiii se întorc în dulapul profesorului Kirke, gazda lor în timpul războiului.
Drept urmare, din cauză de somn puţin, de dimineaţă au fost toate inutile, micul dejun singură, plictisitor, mp3 playerul m-a dezamăgit, butonul skip nu mi-a adus nicio satisfacţie, next, melodie după melodie, noroc că într-un final a cedat bateria.
O zi de vineri frumoasă îmi doresc pentru noi şi un început de weekend minunat.

Leapşă

2011-03-23T21:55:00.006+02:00

Am primit de la Salmi o leapşă frumoasă, venită cum nu se mai poate mai bine, într-o seara de mieruri în care "colegii mei de locuinţă" au cam dat bir cu fugiţii care pe unde şi am rămas cu ochii în tavan, noroc cu lustra care mai sparge din monotonia albului. Deci, trebuie să vă spun muzica mea preferată de film. Puţine melodii nu sunt şi poate nu chiar aceasta ar fi ordinea, în plus este posibil să omit ceva important dar în mare să vedem:
Don Juan DeMarco (1994) - Bryan Adams - Have You Ever Really Loved A Woman, când iubeşti cu adevărat o femeie iţi vezi copiii în ochii ei

Just like Heaven (2005), un film frumos, mai ales pentru doamne şi domnişoare, romantic, îţi dă o stare de totul e bine când iubeşti cu adevărat, iubirea apare acolo unde nu ai spera, în plus este cu Reese Witherspoon, mie îmi place ea. The Cure - Just Like Heaven

Acum o melodie veselă, mi-a plăcut foarte mult, ţopăiam din dormitor în sufragerie şi invers
Shrek 2 (2004) - Counting Crows - Accidentally in Love

Closer (2004) Damien Rice - The Blowers Daughter

Un film mai nou, prima melodie are o semnificaţie aparte pentru mine, reprezintă începutul unei poveşti pe care o dorim cu prinţi şi prinţese, cu un castel măreţ, cu cer mereu albastru şi cărări cu spini puţini.

Twilight, un film care nu m-a impresionat prea mult ca şi poveste, insă peisajele mi s-au părut fantastice.

Yiruma - River Flows in You

The Rasmus Feat Anette Olzon - October and April

Am primit şi premii de care sunt foarte mândră, venind tocmai de la Salmi, care le merită cu desăvârşie şi care se întorc la ea înzecit din punctul meu de vedere.

Şi am ajuns şi spre final, tocmai am fost anunţată că unul din dezertori se întoarce acasă rănit de la fotbal, sper să nu fie ceva prea serios....
Premiile merg cu mare drag şi apreciere mai departe la Alina, Oana, Nela, Mariana, Adrabell, Copii şi Mămici şi Adina, leapşa merge la toţi cei care au timpul şi plăcerea necesare.

Ending winter

2011-03-23T10:29:00.003+02:00

Mă uit pe fereastră şi văd un sfârşit timid de iarnă, mai degrabă, decât un început triumfător de primăvară. Este încă destul de rece şi astăzi mi-am luat geaca mai subţire, la pantofi nu îndrăznesc să visez. Sper să nu aud celebra replică : ai răcit de mândră ce eşti de geaca ta cea nouă, pentru că tot sfârşitul de săptămână mi-au răsunat cuvintele acestea undeva deasupra înţelegerii mele. Răceala mi-a mai trecut, a mai rămas doar nasul care scârţâie, el e răcit, eu nu mai sunt. Şi mai am o problemă, aş tot mânca, primăvara nici nu şi-a făcut apariţia şi face victime, nu se gândeşte deloc la silueta mea, eu ştiam că e egoistă şi cu toane dar speram că şi-a mai schimbat din obiceiuri.

Din acest punct de vedere lipsa nu o simţeam acut, dar îmi e atât de dor de plimbări de primăvara cu verde intens şi cer albastru, visător şi nori albi pufoşi înalţi, detaşaţi, nepăsători.

Tangled

2011-03-22T11:55:00.000+02:00

Am cam uitat să vizionez filme de oameni mari, drept urmare în weekend am văzut Tangled, o poveste amuzantă despre o prinţesă răpită de un personaj feminin malefic care o folosea pentru a se menţine tânără. Părul blond al prinţesei avea puteri magice şi o data cu un cântecel special fredonat maiestuos reprezenta un elixir de tinereţe şi frumuseţe veşnică. Un cal şi un cameleon confundat adesea cu o broască asigură deliciul basmului. "Făt Frumos" este înlocuit aici de un hoţ arătos care bineînţeles că avea o inimă de aur şi se transformă în erou atunci când o ajută pe Rapunzel, plictisită îndeajuns de pictat toţi pereţii din turn, de periat părul, de copt prăjiturele şi de dereticat, să cunoască magnifica lume de după zidurile chinuitoare şi să îşi îndeplinească visul.
Mie mi-a plăcut plus că e cu happy-end, bineînteles şi primeşte şi calul o recompensă pe măsură la final că tot a circulat săptămână trecută pe mail o informaţie cum că adevăratul personaj pozitiv al basmelor ar fi calul.

Toddlers and tiaras

2011-03-17T16:24:00.003+02:00

Îmi amintesc foarte bine că am citit mai demult pe un blog despre această emisiune, am simţit revoltare şi atunci dar sentimentul nu se compară deloc cu indignarea pe care o simţi atunci când urmăreşti chiar tu emisiunea.
Este mai presus de mine întelegerea, sub orice formă ar fi ea, a faptului că sunt părinţi care îşi chinuie copiii pentru plăcerea proprie sau pentru câteva sute de dolari. Fetiţe împopoţonate groaznic cu rochii total neadecvate vârstei lor, cu parul coafat, cu machiaj şi gene false. Ce poate fi mai frumos decât un copil, ce trucuri de înfrumuseţare pot exista oare când un copil este atât de frumos doar când spui copil.
Mame care îşi împing copiii disperate pentru a ajunge la timp pe scenă, care ţipă pentru că biata fetiţă nu stă la coafat ( tras de păr) sau nu are răbdare să îi fie colorate unghiuţele şi pleoapele, groaznic.

M-a frapat ce a spus una din micile concurente la final de show, "aceasta este partea mea preferată" în timp ce scăpa de peruci, machiaj şi rochia şic.

Modă

2011-03-16T12:44:00.002+02:00

Fiecare secol cu moda lui aş spune eu, am auzit o grămadă de critici şi împotriviri vehemente la plasarea strategică a câte unui cuvânt răzleţ folosit în limba engleză în frazele noastre cele de toate zilele. Exagerarea, am tot repetat că nu e bună în nimic din câte există, drept urmare nu face parte din discuţie.
Nu înteleg această condamnare susţinută mai ales de cei mai în vârstă când chiar ei foloseau cu mândrie în cercurile lor de înaltă societate, la colţ de stradă şi în trăsuri elegante, franţuzismele cu mare drag, în semn de bunăstare şi emancipare :mon Dieu, mon cher, quelle horreur, c'est ça, n'est pas? , ebluisant, coupe de foudre şi mai ştiu câte dar franceza este şic, iar engleza este doar un moft al tineretului de astăzi de parcă nu ar fi ambele în aceeaşi măsură două limbi străine la fel de utile.
Trebuie să recunosc că eu port un continuu dialog cu mine şi în gândurile mele cam ca în scene de film aşa, des mi se întâmplă să folosesc un englezism. De ce, e simplu, pentru că majoritatea filmelor şi serialelor urmărite sunt în engleză, pentru că din această cauză avem senzaţia că anumite expresii caracterizează mai bine o stare, un sentiment, o situaţie şi aşa mai departe, pentru că sună mai bine în opinia unora, pentru că aşa cum limba română are cuvântul dor, substantiv şi engleza are cuvinte pe care în română nu le găsim. Nu spun că mi-ar plăcea ca presa să folosească trei cuvinte în limba română, trei în engleză, vorbesc despre dialogul curent, social.
Şi acum am o mare curiozitate pentru cei care sunt plecaţi din România şi sunt nevoiţi să vorbească curent în altă limbă, gândurile lor ce limbă vorbesc?

Cu tristeţe

2011-03-15T10:24:00.000+02:00

Pe fotoliul din sufragerie, protejată de ecranul televizorului, tragedia pare departe, departe şi totuşi durerea, disperarea, tristeţea oamenilor trece prin sticla obiectivă şi pătrunde şi în inimile noastre oricât de mulţi kilometri ne despart. Pe lângă ce s-a întâmplat acolo totul pare mic, toate supărările, micile noastre tragedii, toate nemulţumirile şi durerile, toate par minuscule. Din păcate realizăm prea rar...
Sper din tot sufletul ca situaţia să fie ţinută sub control în Japonia, ca oamenii să se regăsească unii pe ceilalţi, sper să revină lucrurile la un normal cât de normal este posibil în acest caz, sper ca cei de acolo să respire liniştiţi şi să reuşească să îşi reconstruiască sufletele şi viaţa.

Aseară

2011-03-11T11:00:00.002+02:00

Ştiu bine lecţia conform căreia atunci când nu ai o stare prea bună e o decizie corectă să nu te apuci să cumperi prostii că s-ar putea să îţi pară rău. Aşa că aseară am evitat magazinele şi ca să fac o schimbare esenţială de peisaj şi dispoziţie am decis să merg spre casa pe partea cealalta a drumului decât merg de obicei. Ei ce să vă spun viaţa de pe partea dreaptă a bulevardului e simţitor alta, exact cum bănuiam, aceiaşi oameni, aceiaşi şoferi claxonând disperaţi fără să fie cazul, aceiaşi copii alergând zăpăciţi cu ghiozdanele deschise, hainele dezordonate, mititei de clasa a patra estimez, sărutându-se patimaş, pasional, la trecerea de pietoni de am crezut că înnebunesc. Şi da în capitala aceasta minunată în care ne desfăşurăm cu drag şi spor activităţile zilnice, timpul nu mai are răbdare cu oamenii şî chiar mai rău decât atât oamenii nu mai au răbdare cu ei. Nu mai vezi fete admirând o vitrină, le vezi mai degrabă cotrobăind frenetic printre zeci de umeraşe, nu mai vezi şoferi amabili dând prioritate zâmbitori, nu mai vezi copii mergând agale povestind câte în lună şi în stele, nimeni nu zâmbeşte, toţi merg repede şi te lovesc în graba lor...

Despre mame!

2011-03-08T21:39:00.001+02:00

Am primit acum ceva vreme un e-mail draguţ despre cum o mamă pregăteşte cina, le citeşte copiiilor o poveste, se întoarce la bucătărie şi strânge masa, spală vasele, adună jucăriile uitate prin colţurile sufrageriei, mai verifică o dată copiii, pregăteşte hainele pentru ziua următoare de grădiniţă, mai spală un ultim pahar uitat în sufragerie, se asigură că cei mici sunt înveliţi după care se aşează şi ea în sfârşit pentru odihnă. Mamele fac toate aceste lucruri şi mult mai multe, ele ne veghează somnul când suntem bolnavi, ele ne ceartă, ele ne alintă, ele ne oferă toată dragostea de care sunt capabile, ceea ce înseamnă cam toată dragostea din lume. E frumos să ne amintim din când în când că şi mamele sunt oameni, şi ele sunt triste, supărate, bolnăvioare sau dezamăgite şi ele au nevoie de noi.
Pentru mama mea care îmi este mamă, prietenă de nădejde, partener de discuţie, ecoul conştintei mele şi cea mai bună oglindă în care pot să ma zăresc exact aşa cum sunt, pentru mama mea, cea mai puternică, echilibrată, optimistă, altruistă şi darnică femeie pe care o cunosc, pentru ea sunt toate florile din lume în mintea mea.
Pentru că m-a învăţat că nu există cele mai rele lucruri din lume, existăm noi şi echilibrul nostru, pentru că mi-a zâmbit mereu, şi zâmbetul ei a adus soare pe cer în cele mai grele furtuni, pentru forţa ei interioară care cred sincer că ar putea muta munţi din loc, pentru că mama mea nu cade niciodată, pentru toate acestea o admir şi o iubesc enorm!
La mulţi ani, mămico!

La mulţi ani tuturor doamnelor, mămici sau nu!