Bad timing...Scrisori către mine

Dear Rox,
Mi-am pus pantofii noi de lac cu toc cui, rochia albastră cu motive bej, mi-am întins părul mult mai bine ca de obicei, am folosit fondul de ten special şi mi-am rimelat genele mai intens, m-am privit în oglindă şi mi-am spus că da, azi sunt ok, se vede doar lumină, obişnuiesc să mă mai păcălesc, un aspect mai deosebit şi noi două eu şi cu mine deja ne înţelegem mai bine, ieri eram cam supărată, aşa ca m-am luat de o mânuţă şi mi-am cumpărat o îngheţată şi ne-am mai tolerat ..eu şi cu mine, încercăm să ne înţelegem bine, deşi nu pot spune împăcată că noi nu ne certăm niciodată..eu şi cu mine.
Revenind la povestioarea mea, adică a noastră....(imediat se supără, nu pot să cred:)))), cu lac, şi albastru şi special, le-am combinat aşa cum m-am priceput mai bine şi am plecat spre bal. Afară cam ploua, mi-a stricat puţin moralul, dar am luat-o încet prin ploaie, totul era waterproof  şi chiar dacă nu eram în cea mai bună formă m-am mai păcălit puţin şi am ajuns cam la jumătatea drumului, acolo trebuia sa întâlnesc pe cineva, cineva care întârziase poate din cauza traficului, nu ştiu. Am decis să ne întâlnim direct la bal, eu să cobor trepte de cleştar, el să îmi întindă galant mâna şi să ne facem intrarea în sala de dans. A cam plouat pe drum, coafura rezistă, rezistă dar cât să mai reziste şi ea că publicitatea e publicitate şi atât şi ce să îi faci, a mai cedat de la atâta umezeală, şi am alunecat la intrare în palat pe iarbă şi mi s-a înfipt tocul în pământul moale şi l-am scos cu greu, plin de noroi, am încercat să salvez aparenţele şi pantoful şi zâmbetul meu şi am păşit cu teamă şi cu jumătate de moral lipsă şi prinţul mi-a sărutat mâna şi mi-a spus pe un ton şarmant.."draga mea, nu pot sta mult, am o întâlnire foarte importantă cu reprezentanţi de renume ai societăţii" , credeam că Cenuşăreasa care pleacă atunci când orologiul sună sunt eu....şi atunci jumătatea mea de moral a căzut pe marmura albă făcând un zgomot infernal şi nu am mai putut auzi nimic, nici muzica, nici glasul lui, doar ploaia de afară care se înteţise crunt, o ploaie leneşa de toamnă se transformase în uragan.....
My dear Rox,
O să iţi rapund concret, punctual.
În primul rând îngheţata ţi-am cumpărat-o eu ţie pentru că de fapt tu eşti cam depressed lately, în al doilea rând sună, draga mea, la o companie de taxi, nu te mai duce la baluri pe jos, prin ploaie, sau pune-l pe prinţul ăla al tău să te ia direct de-acasă ca pe o prinţesă ce ar trebui să fii. În al treilea rând nu toţi oamenii dragi din viaţa noastră observă că a plouat o zi întreagă şi nu văd în ochii tăi când ai nevoie mai puţin să iţi dezamăgească aşteptările, chiar aşa, te-am mai învăţat despre aşteptări cum că trebuie lăsate pe minim, dar tu nu mă asculti niciodata, comunicăm degeaba!
În al patrulea rând ..nu eşti Cenuşăreasa....
Şi în al cincilea şi ultimul rând din fericire că eu nu am răbdare să scriu atât de mult ca tine, niciodată nu am avut, hai să mergem să iţi cumpărăm eu ţie şi tu mie nişte cizmuliţe ceva că a venit toamna şi nu mai merge la bal să te încalţi în pantofiori că uite ce se întămplă, rămâi cu toculeţul în noroi..
Ce zici ne împăcăm, hai că doar ştii putem purta amândouă o singură pereche şi facem şi economie, doar suntem tot timpul împreună eu şi ....cu mine. Şi chiar dacă îmi reproşezi că sunt o cheltuitoare cine ţi-a cumpărat "ustensile" waterproof, ce te făceai tu dacă mai erai şi neagră pe la ochi.
Ce e cu stilul asta de a scrie cu rimă ?!?!?!
Şi nu, nu suferim de personalitate multiplă, nu-i asculta:)!

Toamnă

Nu îmi prieşte toamna, dar deloc, de cand a venit aproape în fiecare zi mă doare capul, mă mut la tropice m-am hotărât. Şi azi e atât de frig, pare o zi de noiembrie.
Au început acum de-a binelea activitatea toate grădiniţele, şcolile şi universităţile. Parcă îmi e puţin dor de gimnaziu, de orele de română, de mate, de colegele mele alături de care visam prietenii veşnice. Parcă îmi e puţin dor până şi de orele de sport unde eram catastrofă incredibilă. Noroc cu medii mari la celelalte materii că nu se putea să îmi pună la sport o notă aşa mică precum meritam. Jucam handbal, cine a inventat şi jocul asta pentru orele de sport, ar trebui să se practice la alt nivel, ţin minte că alergam şi eu mereu ultima poate nu mă observă colegii de echipă ca să îmi paseze o minge în braţe sau în cap după caz.
Şi aruncatul mingii de oină, hai că asta e genial, i-aş fi pus o elice şi i-aş fi strigat frumos aşa ca în reclama mult mai târziu apărută ..."zboară minge, zboară", poate aşa obţineam şi eu o lungime rezonabilă.
Săritul la groapa cu nisip, well... îmi intra nisip în adidasi şi voiam să sar doar o singură dată, nu aveam nevoie de mai multe încercări, era mai mult decât clar ca atât se poate şi îmi ajungea umilinţa.
Pentru rezistenţă alergam de trei ori în jurul sălii de sport şi mai rămâneam pe acolo câte o tură  de vorbă pentru că toţi faceau asa, nu pentru că nu aş fi putut eu, tocmai eu alerga.
Îmi amintesc că tata ne lua la fotbal cu toţi baieţii din familie, eram puţine fete noi, se făceau doua echipe, la una căpitan tata, la cealalta un unchi, iar tata atât de bine îmi cunoştea calităţile înnascute de mare fotbalistă încât mă pasa elegant la unchiul meu în echipă, avantaj - tata of course.
Dar eram şi eu bună la ceva, pentru toate miile de sporturi care erau efectiv paralele, transparente, inexistente şi dureroase pentru mine, la înot îmi luam revanşa categoric, dar nu sunt în şcolile noastre bazine aşa că demonstraţiile mele în acest sens se făceau doar vara, iarna doar pentru colegii de bazin:).
Ok, poate mă duc la bazin şi eu şi toamna ne vom face reciproc existenţa mai uşoară.

Whoever you want to be!

De cate ori am auzit " poti sa fii orice vrei ", prefer suntem ceea ce suntem, depinde de noi ce devenim dar vom fi mereu noi....nici mai mult nici mai putin, nu ne putem pacali ca suntem altcineva. Are vreun sens? Nu imi pot pacali personalitatea, o pot educa dar nu o pot schimba, radacinile sunt acolo. Un mar nu e o portocala, broscoiul nu e print.
Ceea ce vreau sa spun este ca trasaturile generale ale caracterului fiecaruia vor fi mereu aceleasi, ne place sau nu..Cam asta ar fi concluzia mea generala si serioasa pentru ziua de azi, o zi de toamna cu nori ce nu se scurg deasupra noastra..
Mi-a spus o data cineva ca ar paria ca eram genul de copil care stia mereu raspunsul la intrebarile pentru nota zece sau un punct in plus la orele de matematica, mai apoi genul de persoana care vede ce nu toti pot vedea...ma face sa ma simt bine cand cei din jurul meu imi fac complimente, toti ne simtim, pentru mine e ceva mai mult, o reatestare a ceea ce e bun la mine, poate e timpul sa stiu eu mai mult decat ceilalti cine sunt si ce pot face fara sa simt nevoia sa mi se tot spuna...sau sa fiu asigurata ca asa e. Imi plac mult aripile...si ca sa fiu complet sincera sunt genul de om care simte constant nevoia de vant bun si incurajari pentru a putea zbura, ce imi doresc pentru mine este sa invat sa zbor singura chiar si pe furtuna si ploaie, chiar fara incurajari.
Sunt milioane de lucruri la care zi de zi trebuie sa lucram cu noi....unii mai mai mult ca altii.
Cum e de fapt? Mai intai invatam sa zburam singuri si apoi ne gasim partenerul de zbor?
PS Versiunea scurta,realista, fara metafore si fetite visatoare:
Am langa mine sute de Grinch morocanosi si critici care insista sa vada totul in stilul lor ironic si cica "amuzant", iar eu...in sensibilitatea mea infinita si constanta nevoie de a fi asigurata ca ceea ce fac eu este atat de bun precum este si ca sunt in masura sa imi asum toate micile sau marile greseli ca un om matur ce sunt, ei bine eu ma simt sufocata, atat de sufocata incat ploua in continuu.....

Teamă

Câteodată când am tocuri înalte îmi este teamă să nu alunec pe scări, îmi este teamă de asemenea să nu iau iar kilograme în plus după doi ani în care am reuşit sa menţin rezultatele dietei, poate chiar puţină teama să iau anumite hotărâri...dar mai presus de toate aceste temeri si bineînţeles o mie altele care fac parte din cotidian şi  firea omenească am temeri pe care nu pot sau nu vreau să le pronunţ, mai mult nu vreau nici să le gândesc, să le conştientizez şi fac tot ce îmi stă în putere să le alung. Şi reuşesc de cele mai multe ori pentru ca nu ştiu de ce dar deep down sunt sigură că binele învinge, binele acela pe care mi-l doresc eu pentru că până şi binele are forme ciudate şi de neînţeles.
Astăzi s-a întamplat ceva, ca o adiere rece de toamnă care dezgoleşte din temeri, pentru mine poate mai puţin pentru că de când s-a înfiripat acest gând am încercat şi am reuşit de cele mai multe ori să stau dreaptă, neclintită, eu şi siguranţa mea, am mai căzut poate, dar niciodată nu m-am pierdut ratăcind pe jos ci m-am ridicat sprijinidu-mă de tot ce am putut găsi.
Pentru tine poate temerea este mai mare şi mai apăsătoare dar toţi trăim cu temeri mai mici şi mai mari, important este să le ştim locul şi să nu le permitem o importanţă mai mare decât au pentru gândurile noastre de oameni, pentru ca eu ştiu şi simt că totul va fi aşa cum am sperat şi am visat şi ar trebui să fie suficient pentru azi, pentru mâine pentru realitatea noastră. Mă doare pentru că nu există comparaţie şi totuşi e firească o umbră de tristeţe din acest punct de vedere dar doar atât, pentru că suntem bine, furtuna a trecut şi soarele e pentru noi, o mie de gânduri bune, niciunul trist....şi iar îmi e atât de teamă să pun chiar şi pe hârtie virtuală aceste gânduri pentru că chiar de sunt fireşti nu au substrat, sunt nefondate şi nu ar trebui să existe.
Mai presus de inevitabilul, din păcate, egoism şi de raportarea întotdeauna a realităţii generale la realitatea noastră a fiecăruia, toate gândurile mele sunt azi la Mangalia, pentru toţi cei apropiaţi care au nevoie de ele pentru că îmi pare atât de rău...

Azi ploua...

Plouă azi afară...a venit toamna cu tot ce înseamnă ea...zile mohorâte, noaptea coboară devreme, terasele se închid, parcurile nu mai zâmbesc aşa frumos, weekendurile la mare au pălit şi seara când ajung acasă am impresia că nu mai e timp...Oricât de optimistă aş vrea sa fiu nu mai e acelaşi entuziasm, acelaşi chef, aceeaşi stare de vacanţă în fiecare seară, chiar dacă nu mai suntem copii şi a doua zi o luam de la capăt.
În acest an m-am îndrăgostit de vară, eu care eram fanul numărul unu al iernii , visam zăpadă când primăvara işi făcea discret apariţia, se pare că am mai crescut. Acum vreau soare şi vreme bună şi mare şi voie de plimbare la fiecare stârşit de săptămână.
Dar a venit toamna...ne aşteaptă seri leneşe uitandu-ne la vreun film acasa sau la cinematograf.
Nu îmi surâde deocamdată, nici nu prea au fost zile de toamna, din alea mergând prin funze ruginite cu soare prietenos şi cald fără sa ardă, au fost parcă fie zile prea călduroase, fie prea ploioase, frig.

Ieri

Ieri am stat acasă, am spus pas jobului întrucât starea mea fizică lăsa cam de dorit. Am avut noroc că s-a reîntregit familia şi a venit  sora mea in Bucureşti aşa că nu am stat singură, a avut cine să mă bată la cap cu o cană de ceai. Am stat şi noi amândouă ca fetele, păcat că una din noi a zăcut mai mult decât să stea.
Am pus un film la calculator, eu în ameţeala mea l-am şters.
Nu au lipsit nici fenomenele paranormale: oprit/pornit filmul singur, se deschidea winampul, se schimbau melodii, apăreau ferestre notepad şi  cuvinte din senin. Ne-am uitat noi pe după calculator, am suspectat pisica, ne-am prins suficient de repede încât sa nu începem procedura de evacuare de urgenţă, care pe geam, care pe uşă în ordinea groazei...........nu a putut să stea departe, trebuia să se implice şi el:)
Tehnologia asta, prea multă!:))
PS : Pentru cineva ( stie el cine e), nu, nu ne-am uitat dupa calculator, era asa pentru hazul povestioarei, bineinteles daca cineva considera ca are vreun haz!

Amintiri de vara sau Nino Nino prin statiune!

In concediu nu puteam sari nelipsitul litoral dat fiind ca eu personal sunt mare amatoare de apa, apa cat cuprinde.
Eram hotarata sa ma si odihnesc asa ca am incercat pe cat posibil sa dorm dupa-amiaza macar o ora. Intr-una din ele ma trezesc buimaca si aud asa parca prin somn...hai imbraca-te ca mergem undeva surpriza....hmmm in cat timp sa ma fac eu gata in conditiile in care abia trezita uitam din pat si pana la sifonier ce vreau sa fac, ce haine imi trebuie, unde sunt hainele, unde e costumul de baie, unde mi-e geanta, ochelarii..dezastru ce sa mai. Cu chiu cu vai am reusit intr-un final acompaniata de o galerie trebuie sa recunosc mai mult cicalitoare decat incurajatoare. Si am ajuns la masina, deblocheaza mister usile folosind telecomanda alarmei, deschid usa...nino nino tiu tiu tiu, o inchid speriata gandindu-ma ce am mai facut de data asta. Repetam miscarea, acelasi rezultat nino nino tiu tiu tiu. S-a stricat telecomanda, cine s-ar fi gandit sa o ia pe cea de rezerva, cum mai dezactivam alarma, desface mister telecomanda cu o forfecuta de la mine din geanta bineinteles ca am de toate, zici ca imi car casa dupa mine, si se constata un buton dezlipit, solutii zero.
Urca-te in masina....
Ce? Cum? Asa urlatoare,...dar nu vreauuuuu...
M-am urcat pana la urma ce puteam sa fac si mergeam noi asa prin statiune: nino nino tiu tiu tiu ding ding ding bip bip, se uita lumea la noi, cred ca nici ei nu intelegeau saracii de unde se aude si de ce o masina in mers canta/tipa in toate felurile. Nu ne-a intrebat nimeni nimic....Am ajuns undeva mai retras, langa plaja, ridicam capota...groaznic, se auzea si mai tare, imi venea sa imi acopar urechile si sa spun fa-i ceva, fa-i ceva ca ma innebuneste....si a tras de-un fir acolo si a tacut. Vai ce liniste, auzeam valurile marii, pescarusii, norii miscandu-se:)), furnicile carand provizii, ce sa mai...magnific.
Imi si imaginam scenarii cu masina scufundata in mare si noi implorand-o sa taca si cand in sfarsit era acoperita de apa si noi calmi ca e liniste..sa auzim nino nino nino nino nino..doamne bine ca nu a fost nevoie de asa ceva ca ne mai trebuie biata masina.
A mai fost ceva de furca cu pozitiile care se aprindeau in continuu, se opreau doar cele cinci secunde cat facea alarma pauza si treceam de la extaz crezand ca i-am dat de cap la  agonie cand incepea iar.
Noroc ca unii se pricep si pana la urma a avut happy end intamplarea si am plecat si la plimbare sa imi vad surpriza ca nu mai speram prea mult la izbanda.