Sunt zile

când sunt tristă şi e în regulă să fie şi aşa. S-au întâmplat multe lucruri în viaţa mea în ultimii trei ani, au fost trei ani de experienţe traumatizante pe care nu îmi imaginam să le trăiesc şi oarecum am avut parte de o trecere relativ bruscă de la floricele şi prinţese şi roz în balonul fermecat la viaţa reală fără măcar un gărduleţ viu de mascare a brutalităţii ei. Nu ştiu dacă am reuşit să învăţ ceva practic, nu ştiu dacă sunt mai puternică sau dacă mai descurcăreaţă, mai puţin timidă sau mai hotărâtă, ştiu cu siguranţă că am pierdut o parte din mine, o parte din mine care a însemnat enorm şi fără de care eram convinsă că nu pot să mai merg înainte. Nu ştiu cum reuşeşc, de fapt cred că toţi simţim, stă cumva în natura firii şi  o speranţă care se întruchipează în cineva de cele mai multe ori, chiar dacă la început ne împotrivim cu vehemenţă curentului. Aş putea spune că sufleteşte am învăţat destul, am învăţat că un compromis pe care nu ţi-l poţi însuşi este mai bine să îl refuzi, am învăţat că viaţa e facută din momente, am învăţat să iert şi să privesc cu îngăduinţă, am învăţat să găsesc explicaţii pentru aproape orice gest aparent neînteles al celor din jur. Dar mai important de atât am descoperit care e fericirea mea, şi ea nu e deloc exuberantă, nu presupune râs şi voie bună, nu este nici gălăgioasă, nu înseamnă petreceri în fiecare seară cu şampanie scumpă în cluburi cu piscină, nu e perfectă, nici constantă. Fericirea mea e din momente mici în care mă simt acolo, perfect înrădăcinată în prezent, bucurându-ma de cei din jurul meu şi simţindu-mă mulţumită, atunci când reuşesc să zâmbesc şi să îi fac pe cei dragi să zâmbească, atunci când adorm fără gânduri întunecate, atunci când reuşesc să construiesc ceva. Ciudat cum liniştea aceea sufletească pe care o scriem într-un mesaj grăbit de sărbători ar putea fi pentru mulţi fericirea de fapt.
 Nu este deloc egoist ca din când în când să vă gândiţi la voi, la ce e bine pentru voi, nu întotdeauna la ceea ce este bine pentru ceilalţi, aşa cum facem noi femeile, binele vostru se poate întoarce înmiit la ei.

Numele mamei mele era Tania, un nume care înseamnă regina zânelor, toată viaţa am simţit că e mai mult decât o zână. Azi ştiu, mama mea este regina zânelor, sper să găsesc petale răsfirate de ea în drumul meu.