Pian

Cânta la pian din nou, sunetele pluteau uşor, mângâind crengile ude ale copacilor dezgoliţi şi se stingeau lovindu-se de întunericul nopţii, porneau cascade de culori şi gânduri, se loveau de ziduri şi se întorceau mereu, uneori fără să fie auzite, la fel de ascuţite. Ea cânta în continuare şi se porni în vânt şi toată atmosfera nopţii se unduia învolburată uimita de iureşul venit de nicăieri, trosneau păduri, plângeau nori, luna stătea ascunsă, dealurile din faţa casei păreau să se fi făcut mici...Vedea pe geam mărul zbătându-se şi frunzele ameţite învârtindu-se în aer, lumina slabă a becului de-afară......Apoi a ridicat usor mâinile şi ultima notă a străpuns aerul rece şi a sunat cristalin, s-a făcut linişte şi-un milion de zâne albe şi-au pornit călătoria spre pământ, a nins o zi şi-o noapte, pământul s-a albit.....era doar linişte şi infinit.....şi pentru toate lucrurile care păreau fără sens, sensul a rămas ascuns, pentru tot ceea ce doare şi este de neînţeles nu există decât infinit şi neputinţă....neputinţa doare îngrozitor.
Aş vrea să am grijă de tine aici şi acum pentru că doar aici şi acum există, de ce uităm mereu....