Tristete

Astăzi sunt doi ani de când am pierdut pe cineva foarte drag. Şi se aşterne un soi de resemnare şi neputinţă şi uiţi şi accepţi. Cu resemnarea am luptat cu înverşunare la început, aş fi vrut să sufăr, să sufăr şi să doară înfiorator până la urlet, credeam că aşa ea simte durerea noastră şi mai rămâne cu noi. Atât de tare m-a înfiorat liniştea care se aşterne după şi cum fiecare ne întoarcem la lucrurile noastre de zi cu zi, aş fi vrut sa ţip să îi fac pe toţi să înteleagă faptul că eu nu mai văd continuarea, mi-aş fi dorit să nu mai fiu atât de om...să am capacitatea să las în urmă, le-aş fi purtat pe toate, toate durerile în braţe şi m-aş fi târât cu ele numai să nu accept că noi oamenii avem puterea să punem toată suferinţă în cutii colorate frumos, le deschidem din când în când şi indiferent ce ar fi o luăm de la capăt.
Îmi e dor şi  aş vrea să o visez, aş vrea să îmi amintesc mai des, zâmbetul ei, faţa luminoasă, mâinile ei mici, cum mă striga, cum uitam tot când vorbea şi cum o provocam şi o întrebam de o mie de ori aceleaşi lucruri doar ca să aud poveştile ei, lucrurile pe care mi le spunea de fiecare dată când ne despărţeam, felul în care mă ţinea de mână, nu uita niciodată zilele noastre de naştere, avea tradiţiile ei pe care le respecta atât de riguros, în fiecare an de Craciun cadourile pentru toţi nepoţii ei, era prima care ne aşeza ceva sub brad, magia de a ne iubi pe fiecare în parte protejându-i întotdeauna pe cei mai mici.
Cât îmi era de dragă, avea ceva m-aş fi lipit de ea, avea linişte şi răbdare în ochi, avea modestie şi dăruire, a muncit mereu, mai mult pentru alţii şi simţeam că ar fi făcut aceleaşi lucruri dacă ar fi trebuit să o ia de la capăt, avea mulţumirea de sine a omului care ar fi dat totul pentru bine, pentru ce trebuie făcut, pentru ce ştia ea că e corect.
Pantofi cu toc micuţ - discret, eleganţi, geantă asortată şi pardesiul ei maron, rujul mereu la locul lui, paşii ei mărunţi, zâmbetul ei când ne vedea, aş vrea să nu uit nimic.
Nu era nimeni alături de care m-aş fi plimbat pe sub castani în seri de vară, nimeni pe care să îl doresc mai mult să ne calce pragul şi să se aşeze la masă langă mine, aş fi făcut orice să fiu în preajma ei şi să ne pierdem în filozofii.
Şi când ma gândesc că prima dată când am rămas singură cu ea acasă, într-o dimineaţă după ce i-am condus pe părinţii mei la poartă am încercat să îi evit îmbrăţişarea .........Apoi ştiam fiecare pas pe care îl făcea, eram umbra ei şi îmi e dor şi nu-i nimic mai rău decât atunci când pierzi.......şi timpul nu se mai întoarce.....de multe ori mă întreb unde se duce şi care e motivul paşilor grabiţi.....
Mi-e dor...