Zilele mele trec în iureş, una după alta, în inerţie, fără prea multă simţire de apartanenţă în prezent. Gândurile mele aşezate aici mi-au fost alinare într-o realitate în care nu am cum şi când să defulez. Visele rele nu îmi dau pace deloc. S-a întâmplat o tragedie şi s-au dezvelit multe dureri şi griji. Mi-am pierdut cea mai bună prietenă, sufletul care îmi era cel mai aproape, oglinda sufletului meu, mi-am petrecut ziua de naştere în durere şi orânduieli de înmormântare, mi-am pierdut visul de a fi mireasă. Îmi este incredibil de dor de ea şi visele cu ea bolnavă nu mă lasă deloc. Sora mea şi-a pierdut mama, e încă mică şi fără o linie clară trasată de viaţă, este în căutarea primului job, are nevoie de cineva să o călăuzească. Tata şi-a pierdut marea iubire, sufletul pereche şi  partenera lui de viaţă, lumea lor s-a năruit, nu ştie cum să fie fără ea. Nici eu nu ştiu, nu ştiu cum s-a putut întâmpla asta, era de neînvins. În fiecare zi mă gândesc că nu poate fi adevărat şi totuşi adun ciob cu ciob, printre activităţile mele zilnice şi grija pentru tata şi toate lucrurile care trebuie continuate normal. De multe ori simt să renunţ la luptă, să mă aşez în camera mea obscură şi să aştept timpul să treacă. Singurul motiv pentru care încă păşesc sunt cei dragi care au nevoie de mine. Aseară am avut o cădere nervoasă, poate mult spus, un moment de picaj, ce ni s-a întâmplat a fost o dramă, ne doare incredibil, nu facem o competiţie din acest fapt. După încă o noapte de coşmar şi două zile în care mi-a lipsit enorm să aud a n oară impresii din afară cam despre cine suferă mai mult a fost picătura. S-au grăbit nori, s-a ridicat praf şi a pornit o altă furtună în sufletul meu. N-am defilat cu durerea mea, e un lucru prea sfânt, e un lucru care ţine de respectul meu pentru tot ce a fost mama, cu toate intenţiile bune din lume nu înteleg cum e posibil să îi spui unui om cu o asemenea pierdere cum şi câtă e durerea lui, să faci comparaţii şi afirmaţii, să îţi faci griji pentru lucruri care nu te privesc. Conştiinţa mea, respectul şi dragostea pe care le port tatălui meu sunt suficiente motive să am pentru el grija cea mai potrivită, şi dacă nu o fac pentru că simt, nu o să o fac pentru că îmi spune cineva care nu ştie, nu ştie că sunt acolo de câte ori pot, nu ştie că mi-am asumat rolul de a suplini activităţi casnice, rolul de confort, de siguranţă şi poate că sunt copleşită uneori, dar fac tot ceea ce pot. Dacă cineva vrea să mă ajute poate ar trebui să mă întrebe eu ce mai fac, cum mă descurc, nu am nevoie de sfaturi legate de lucruri pe care le-am rezolvat şi le rezolv în cel mai bun mod cu putinţă pentru noi. Cum poţi ştii ce e în sufletul meu, cum poţi să îmi spui că cineva suferă mai mult ca mine, cum poţi compara suferinţa, cum îţi poţi permite să faci astfel de afirmaţii în faţa unui om carne vie. Nu spun că sunt cea mai bună, că suferinţa mea e cea mai pură, spun doar că poate chiar fără să ştii multe despre un om trebuie să ai respectul de a nu face presupuneri despre gradul lui de simţire, e jignitor, înjositor, fără respect şi fără rost şi doare al dracului de tare. Şi nu am mai putut să fiu mică, să înghit în sec, să tratez cu respect şi mulţumire sfaturile primite şi să merg mai departe, nu am mai putut. Mi-am văzut mama stingându-se picătură cu picătură, am fost acolo, am văzut tot chinul, am fost prin spitale, pe la doctori, am păzit-o în ultimile momente, mi-am pierdut vise şi speranţe, poate că lucrurile acestea îmi dau câtiva ani, câtiva ani în plus să nu mai fiu mică şi cu obligaţia de a nu riposta, sau poate nu......doar că nu mai pot.

Dacă aş putea...

...trăi în lumea mea, mică şi restrânsă aş pune pereţi dublii şi gratii la geamuri, aş fereca-o bine să nu pătrundă nimeni, pe cât de fioroasă ar arăta în exterior, cu garduri înalte şi uşi de nedeschis pe atât de primitoare ar fi în interior, cu draperii lungi în culori calde, cu perne multe şi pături moi, lumină trandafirie, miros de scorţişoară. Dar lumea mea tot s-ar afla în lumea lor, inevitabil ne vom intersecta cel puţin priviri, regulile sunt simple dar din cele mai vechi timpuri există doar pentru a fi încalcate. Şi e posibil să deschid poate uşa primitor sau o fereastră mititică şi să ma trezesc cu invazie mai ceva ca cele de lăcuste. Şi unde e punctul de trecere între o conversaţie plăcută şi o glumă inocentă la păreri, forţând de-a dreptul  lumi care nu ne aparţin. Am învăţat de când eram mică să nu am pretenţii şi aşteptări de la oameni, de la oamenii neimplicaţi direct în viaţa mea, de la familie inevitabil avem toţi. Îi iau exact aşa cum sunt, astfel nu risc dezamăgiri, supărări şi reproşuri fără rost, dar ce te faci că te trezeşti că ei păşesc în lumea ta cu cizme şi noroi, având mai mult de atât şi pretenţii asupra gesturilor şi reacţiilor tale, fără niciun fel de drept. Cum pui punct, cum trasezi graniţa de până aici, e destul de complex şi diferit de la persoană la persoană, mie nu îmi iese deloc, absolut deloc. Mi s-a întâmplat să ajung să evit persoane doar pentru că nu cunosc limite, trasarea acestora clară îi supără şi atunci ce e de făcut decât să desparţi cărări.

Şi încă o zi...

... de miercuri. E una din acele zile când simt fiori în capul pieptului, fiori ce se răspândesc până în vârful degetelor, când capul îmi este ameţit, când simt că nu merg drept. O zi în care nu vreau să aud nimic şi lacrimile aşteaptă să iasă la iveală, inevitabil ca atunci când râuri ajung la final de  drum drept şi urmează o cădere de apă. O bluză lila şi o fustă neagră, cu părul scurt, cu cea mai caldă privire din lume şi cel mai drag mie zâmbet, cu nerăbdarea aştepării, cu drumuri zeci la poartă şi bucuria când o zăream de după colţ. Cu poveşti şi copilării, cu noi trei plimbându-ne pe sub castani. Nopţi albe, cu vorbe câte-n stele, simţindu-mă atât de odihnită şi împăcată, ore întregi la telefon, dimineţi însorite pe şezlongul de pe terasă, locul ei preferat. Bucuria cristalului din glas când auzea uşa şi întreba..care copil al meu s-a trezit.... Bălăceli interminabile în apa primitoare a mării, priviri dulci pregătind prin bucătărie, cele mai potrivite cuvinte, pansamente pentru răni adevărate ori închipuite, noi furişându-ne în patul lor, râsete, flori, cele mai frumoase daruri din lume, cele mai din suflet şi pure bucurii, brăduţi şi panglicuţe, noi două şi ninsoarea de afară, cele mai frumoase si de preţ amintiri, cele mai dulci primiri acasă şi cele mai dureroase despărţiri.
Tata ţipând să ieşim afară, cele mai lungi minute de aşteptare, durere scăldată în lacrimi şi suspine înfundate, şi-apoi tot el spunându-se că s-a stins, cel mai crunt.
Toate mi se rotesc în minte. E încă o zi..

Nu ştiu eu....

.....      Ce înseamnă să fii mic, tare mic în faţa bolii şi a pijamalei drept uniformă. Oamenii în pijamale şi hălăţel uşor, de după gratiile spitalelor sunt toţi la fel, mici şi împovăraţi de durere şi griji, de dezolanţă, de tristeţe, şi peste toate acestea trebuie să poarte pe umerii lor de multe ori nepăsare, dezinteres şi grosolănie. Să nu pătezi cearceafurile de sânge, să nu te doară, să suporţi, mai rău de atât, înduri sau mori. Fie ei medici, fie avocaţi, ingineri, economişti, tehnicieni sau muncitori acolo toţi sunt "tu" şi dă-te la o parte, în loc sa fie toţi oameni şi "dumneavoastră", în loc să fie explicaţii pe întelesul tuturor şi îngrijire cu dăruinţă, acolo eşti prea jos.
.....     Ce înseamnă speranţă în zadar, lovitură după lovitură, genunchi zdreliţi, suflete arse, să te ridici de fiecare dată şi să fii aruncat tot mai adânc şi mai adânc, umbros şi umed şi trist şi gol până la pierdere.
.....     Ce înseamnă spital, ce înseamna malign.
Eu nu mai am încredere şi nici speranţă însă mi-aş dori la fel de mult ca medicii de calitate din România care îmi par acum la fel de mulţi ca şi cazurile de cancer tratate pâna la capăt, cu succes, aici, să crească până când vor fi numai aceste situaţii.

Eu zic că avem, ca ţară mult prea puţin respect pentru pacienţii noştrii, mult prea puţini medici dedicaţi, aparatură, dotări, interes, ingrijire paleativă, în unele spitale se plimbă bolnavii cu metastaze dintr-o clădire în alta pentru analize. Şi când ajungi acolo să laşi pe cineva drag, care pentru tine era mai mult decât tot ce poate exista, care ajungea sus,sus, care pentru sufletul tău era cea mai solidă stâncă, cea care le sprijinea pe celelalte de la cădere, îl laşi acolo ca să fie mic....e cumplit.
Eu nu mai cred....

A venit iarna...toamna

E o zi rece, rece de toamnă, frigul îţi pătrunde imediat şi îl simţi lovind cu putere în creştetul capului. Vântul bate cu putere, îţi învârte nemilos părul şi te lasă cu o durere usturătoare. Să ajungi la uşa de intrare a blocului ţi se pare o victorie incredibilă. Din camera semiobscură, în vârful patului, pilota moale şi culoarea reconfortantă a ansamblului totul pare mic, o lume mică tare în care totul se resimte atât de sigur şi nu ai vrea decât să te aşezi acolo şi să dai ceasul înapoi, un fel de moment de îngheţare a timpului. Departe de frigul de afară, departe de cuvinte multe şi spuse nepotrivit, departe de zgomot, doar tu, perna preferată, pilota moale, moale ca o strângere drăgăstoasă în braţe, calduţ şi cu miros de scorţişoară lumea pare un pic mai bună. Şi atunci te întinzi după cartea  de pe noptieră sau te uiţi la un film. Azi ne uităm mai degrabă la un film, un film cu părinţi si copii, cu dragoste şi carieră, cu iarnă şi...cu pinguini. Un cadou de foarte departe, un cadou special îi dă cu totul peste cap viaţa lui Popper, un agent extrem de abil în procurarea de clădiri preţioase chiar şi atunci când nu erau de vânzare. Metodele lui nu dădeau niciodată greş până la un frumos restaurant, plin de farmec şi tradiţie din Central Park al cărei proprietară este extrem de pretenţioasă şi selectivă şi spune de fiecare dată că nu are nimic de vânzare. Dar să ne întoarcem la cadou, nişte pinguini trimişi de tatal lui Popper, mereu plecat în expediţii şi veşnic absent din viaţa fiului său. Aceşti pinguini îi transformă conştiinţa, îl apropie de copiii săi, de fosta soţie şi mai mult îi transformă casa în parc de distracţii de iarnă, oameni de zăpadă, patinoar, iglu, trambuline şi multă, multă nea. Dar, bineînteles lucrurile se complică, Popper ajunge la concluzia că nu îşi poate asuma răspunderea pentru păsări, este concediat, nu poate obţine un contract pentru clădirea din parc aşa că hotărăste să îşi reia viaţa de dinainte. Se întoarce la job, pinguinii ajung la gradina zoologică, copiii sunt dezamăgiţi, iar fosta soţie îşi pierde speranţa reîmpăcării. Dar orice poveste are un final frumos, frumos să îl descoperim singuri. A fost Mr. Popper's Penguins.

Păcat că azi e marţi, am renunţat la confortul de home sweet home.

Toamnă

Primele frunze tomnatice mă îngălbenesc uşor, primele picături de ploaie rece îmi ard pielea, prima adiere de toamnă arsă îmi ustură ochii, prima zi doare, a doua doare şi mai tare, a treia, a patra, apoi poate doare că nu mai doare la fel. E iar toamnă, prezentă peste tot, soarele şi-a pierdut zâmbetul săgalnic şi a decretat trist.

Today

Should have been my wedding day, I am said, mostly for the reason it cat not be. Just that.

Published with Blogger-droid v1.7.4

Trist

"Steve Jobs is undeniably an extraordinary man by any standard. He has left his mark on no less than five industries: personal computers with Apple II and Macintosh, music with iPod and iTunes, phone with iPhone, and animation with Pixar. The middle-class hippie kid with no college education that he was built a computer empire and became a multi-millionaire in a few years, was fired from his own company before coming back a decade later to save it and turn it into one of the world’s most influential corporations, with millions of fans around the world. He has also contributed to the creation of the new leader in animated movies for decades to come. He has been called a fluke for years, but is now widely acknowledged as one the world’s most eminent business executives and an unrivaled visionary. He has changed millions of lives by making technology easy-to-use, exciting and beautiful.… And you know what the best part is? He’s not done yet." - http://allaboutstevejobs.com/bio/short/short.html

Experienţa mea personală nu are cum să mă lase să nu tresar de fiecare dată când aud un alt diagnostic crunt. Să trăieşti cu un asemenea diagnostic înseamnă să mergi pe lângă prăpastie de fiecare dată, înseamnă nesiguranţă, neputinţă, tristeţe şi curaj. Este poate cea mai cruntă şi dureroasa boală a timpurilor noastre, e cea care ne ia părinţii atunci când avem mai multă nevoie, e cea care nu cruţă şi lasă în urmă multe, multe lacrimi. Am citit statistici mii, ştiu din domentări, din articole şi  cel mai adânc, din păcate ştiu şi din experienţă. Am fost de multe ori tentată să scriu aici, m-am oprit pentru că nu trebuie să spulberăm speranţe cu statistici reci sau cu poveşti. Fiecare caz e unic, nu există boli, există bolnavi, unul din lucrurile cele mai grele ale experienţei mele a fost că mama mea a ştiut pas cu pas evoluţia, semnificaţia şi etapele bolii, poate că e mai uşor de îndurat atunci când bolnavul are speranţa inocentă, a omului care nu ştie absolut totul despre durerea lui. A fost teribil să văd de pe margine nivelul în care conştientizeaza şi cunoaşte fiecare etapă de evoluţie, a fost cumplit să îmi imaginez ce a însemnat pentru sufletul ei. De aceea experienţa rămâne la mine, pentru că nu vreau să spun că poate ar fi oameni care au nevoie de ea, pentru că mi-aş dori din tot sufletul să nu mai fie şi pentru că e nevoie de multă, multă speranţă.

"La 17 ani am citit un proverb care spunea: «Dacă trăieşti în fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, într-o zi cu siguranţă vei avea dreptate». M-a marcat, iar de atunci, în fiecare zi mă uit în oglindă în fiecare zi şi mă întreb: «Dacă astăzi e ultima zi a vieţii, aş face ceea ce vreau să fac astăzi?», iar atunci când răspunsul este «Nu», ceea ce se întâmplă în foarte multe zile, ştiu că trebuie să schimb ceva" - Steve Jobs

Şi, de fapt, cel mai dureros lucru din lume este că ajungem în viaţă într-o asemenea situaţie astfel încât suntem la fel de mici, fie că suntem Steve Jobs, fie că suntem un inginer obişnuit dintr-un oraş aglomerat sau un om cu o viaţă liniştită undeva la ţară. Suntem la fel, în faţa bolii nemiloase suntem toţi la fel. Oricât de mari am fi ca oameni tot mici suntem in faţa acestui nemilos adversar.
Nu suntem veşnici, dar rămânem fie în sufletul familiei, al prietenilor, al angajaţilor, ca model de manager, de inovator, de tipărit începuturi. 
Cine a fost Steve Jobs e o intrebare greşită, corect e să întrebăm cine este Steve Jobs, pentru că avem fiecare o părticică din tot ce este şi tot ce a putut face în era tehnologiei pentru noi toţi.
Eu nu pot vorbi despre el, cine aş fi eu...http://www.tolo.ro/2011/10/06/9293/

Cine suntem noi

Puţin din toate, suntem puţin din părinţii noştri, puţin din bunici, suntem nou şi vechi, tradiţie şi răzvrătire, timp în schimbare, suntem speranţă şi dezarmare, suntem vis şi relitate, sentimentali şi realişti, suntem o luptă continuă între ce bucătică din noi iese învingătoare. Aventuraţi în lianele şi de multe ori cărările întortocheate ale vieţii totuşi rădăcinile nu ni le uităm niciodată, fie că ni le amintesc părinţii, fie că le simţim noi, fie că nu le înţelegem însemnătatea dar când e vorba de cineva drag faci tot ce poţi ca să fii măcar împăcat, fie poate chiar că le faci de  ochii lumii.
De ce încerc să le respect eu, din al treilea motiv. Mi-a spus cineva o dată că dacă nu am avea tradiţii cum am mai ştii cine suntem, poate că are dreptate. Sunt multe şi nu aceleaşi pentru toţi, unele semnificaţii nu le cunosc, nu le întelegeam dar nu le mai pun sub discuţie, nu mai am aceeaşi vehemenţă în a le combate, acum mă interesează doar sa fac lucrurile cât mai bine pentru că nu ştiu cât de mult contează, unde şi cum. Fac tot ce pot şi ce consider mai bine şi acum nu accept sfaturi şi nici ridicări din sprâncene de la prea multă lume nu pentru că sunt arogantă, arogantă nu am fost niciodată ci pentru că doare atunci când ai o experienţă atât de grea în suflet să spună oameni din afară că ei ştiu mai bine...