Zilele mele trec în iureş, una după alta, în inerţie, fără prea multă simţire de apartanenţă în prezent. Gândurile mele aşezate aici mi-au fost alinare într-o realitate în care nu am cum şi când să defulez. Visele rele nu îmi dau pace deloc. S-a întâmplat o tragedie şi s-au dezvelit multe dureri şi griji. Mi-am pierdut cea mai bună prietenă, sufletul care îmi era cel mai aproape, oglinda sufletului meu, mi-am petrecut ziua de naştere în durere şi orânduieli de înmormântare, mi-am pierdut visul de a fi mireasă. Îmi este incredibil de dor de ea şi visele cu ea bolnavă nu mă lasă deloc. Sora mea şi-a pierdut mama, e încă mică şi fără o linie clară trasată de viaţă, este în căutarea primului job, are nevoie de cineva să o călăuzească. Tata şi-a pierdut marea iubire, sufletul pereche şi  partenera lui de viaţă, lumea lor s-a năruit, nu ştie cum să fie fără ea. Nici eu nu ştiu, nu ştiu cum s-a putut întâmpla asta, era de neînvins. În fiecare zi mă gândesc că nu poate fi adevărat şi totuşi adun ciob cu ciob, printre activităţile mele zilnice şi grija pentru tata şi toate lucrurile care trebuie continuate normal. De multe ori simt să renunţ la luptă, să mă aşez în camera mea obscură şi să aştept timpul să treacă. Singurul motiv pentru care încă păşesc sunt cei dragi care au nevoie de mine. Aseară am avut o cădere nervoasă, poate mult spus, un moment de picaj, ce ni s-a întâmplat a fost o dramă, ne doare incredibil, nu facem o competiţie din acest fapt. După încă o noapte de coşmar şi două zile în care mi-a lipsit enorm să aud a n oară impresii din afară cam despre cine suferă mai mult a fost picătura. S-au grăbit nori, s-a ridicat praf şi a pornit o altă furtună în sufletul meu. N-am defilat cu durerea mea, e un lucru prea sfânt, e un lucru care ţine de respectul meu pentru tot ce a fost mama, cu toate intenţiile bune din lume nu înteleg cum e posibil să îi spui unui om cu o asemenea pierdere cum şi câtă e durerea lui, să faci comparaţii şi afirmaţii, să îţi faci griji pentru lucruri care nu te privesc. Conştiinţa mea, respectul şi dragostea pe care le port tatălui meu sunt suficiente motive să am pentru el grija cea mai potrivită, şi dacă nu o fac pentru că simt, nu o să o fac pentru că îmi spune cineva care nu ştie, nu ştie că sunt acolo de câte ori pot, nu ştie că mi-am asumat rolul de a suplini activităţi casnice, rolul de confort, de siguranţă şi poate că sunt copleşită uneori, dar fac tot ceea ce pot. Dacă cineva vrea să mă ajute poate ar trebui să mă întrebe eu ce mai fac, cum mă descurc, nu am nevoie de sfaturi legate de lucruri pe care le-am rezolvat şi le rezolv în cel mai bun mod cu putinţă pentru noi. Cum poţi ştii ce e în sufletul meu, cum poţi să îmi spui că cineva suferă mai mult ca mine, cum poţi compara suferinţa, cum îţi poţi permite să faci astfel de afirmaţii în faţa unui om carne vie. Nu spun că sunt cea mai bună, că suferinţa mea e cea mai pură, spun doar că poate chiar fără să ştii multe despre un om trebuie să ai respectul de a nu face presupuneri despre gradul lui de simţire, e jignitor, înjositor, fără respect şi fără rost şi doare al dracului de tare. Şi nu am mai putut să fiu mică, să înghit în sec, să tratez cu respect şi mulţumire sfaturile primite şi să merg mai departe, nu am mai putut. Mi-am văzut mama stingându-se picătură cu picătură, am fost acolo, am văzut tot chinul, am fost prin spitale, pe la doctori, am păzit-o în ultimile momente, mi-am pierdut vise şi speranţe, poate că lucrurile acestea îmi dau câtiva ani, câtiva ani în plus să nu mai fiu mică şi cu obligaţia de a nu riposta, sau poate nu......doar că nu mai pot.