Dacă aş putea...

...trăi în lumea mea, mică şi restrânsă aş pune pereţi dublii şi gratii la geamuri, aş fereca-o bine să nu pătrundă nimeni, pe cât de fioroasă ar arăta în exterior, cu garduri înalte şi uşi de nedeschis pe atât de primitoare ar fi în interior, cu draperii lungi în culori calde, cu perne multe şi pături moi, lumină trandafirie, miros de scorţişoară. Dar lumea mea tot s-ar afla în lumea lor, inevitabil ne vom intersecta cel puţin priviri, regulile sunt simple dar din cele mai vechi timpuri există doar pentru a fi încalcate. Şi e posibil să deschid poate uşa primitor sau o fereastră mititică şi să ma trezesc cu invazie mai ceva ca cele de lăcuste. Şi unde e punctul de trecere între o conversaţie plăcută şi o glumă inocentă la păreri, forţând de-a dreptul  lumi care nu ne aparţin. Am învăţat de când eram mică să nu am pretenţii şi aşteptări de la oameni, de la oamenii neimplicaţi direct în viaţa mea, de la familie inevitabil avem toţi. Îi iau exact aşa cum sunt, astfel nu risc dezamăgiri, supărări şi reproşuri fără rost, dar ce te faci că te trezeşti că ei păşesc în lumea ta cu cizme şi noroi, având mai mult de atât şi pretenţii asupra gesturilor şi reacţiilor tale, fără niciun fel de drept. Cum pui punct, cum trasezi graniţa de până aici, e destul de complex şi diferit de la persoană la persoană, mie nu îmi iese deloc, absolut deloc. Mi s-a întâmplat să ajung să evit persoane doar pentru că nu cunosc limite, trasarea acestora clară îi supără şi atunci ce e de făcut decât să desparţi cărări.