Şi încă o zi...

... de miercuri. E una din acele zile când simt fiori în capul pieptului, fiori ce se răspândesc până în vârful degetelor, când capul îmi este ameţit, când simt că nu merg drept. O zi în care nu vreau să aud nimic şi lacrimile aşteaptă să iasă la iveală, inevitabil ca atunci când râuri ajung la final de  drum drept şi urmează o cădere de apă. O bluză lila şi o fustă neagră, cu părul scurt, cu cea mai caldă privire din lume şi cel mai drag mie zâmbet, cu nerăbdarea aştepării, cu drumuri zeci la poartă şi bucuria când o zăream de după colţ. Cu poveşti şi copilării, cu noi trei plimbându-ne pe sub castani. Nopţi albe, cu vorbe câte-n stele, simţindu-mă atât de odihnită şi împăcată, ore întregi la telefon, dimineţi însorite pe şezlongul de pe terasă, locul ei preferat. Bucuria cristalului din glas când auzea uşa şi întreba..care copil al meu s-a trezit.... Bălăceli interminabile în apa primitoare a mării, priviri dulci pregătind prin bucătărie, cele mai potrivite cuvinte, pansamente pentru răni adevărate ori închipuite, noi furişându-ne în patul lor, râsete, flori, cele mai frumoase daruri din lume, cele mai din suflet şi pure bucurii, brăduţi şi panglicuţe, noi două şi ninsoarea de afară, cele mai frumoase si de preţ amintiri, cele mai dulci primiri acasă şi cele mai dureroase despărţiri.
Tata ţipând să ieşim afară, cele mai lungi minute de aşteptare, durere scăldată în lacrimi şi suspine înfundate, şi-apoi tot el spunându-se că s-a stins, cel mai crunt.
Toate mi se rotesc în minte. E încă o zi..