Rostul meu in familie

Părinţii mei s-au iubit mult, încă din gimnaziu când tata pedala pe bicicletă fără mâini ca să smulgă de la mama măcar o privire de admiraţie. Au fost împreună la liceu, apoi în facultate, au trecut cu bine de perioada în care datoria faţă de patrie i-a despărţit, atunci când tata fugea cu trenul un număr mare de ore să se poată plimba puţin prin Herăstrău. Au trecut toate acestea şi s-au căsătorit, la douăzecişişapte de ani au avut primul copil, pe mine. Şi cum am fost prima era destul de puţin probabil să nu ies măcar puţin răzgâiată, mă lipeam de piciorul mamei, o aşteptam la uşă ori de câte ori nu eram primită în vrea încăpere cu ea, voiam doar braţele ei, doar ea avea voie să se joace cu jucăriile mele, o adoram pur şi simplu, la modul cam tiran ce-i drept la vremea aceea. Am mai crescut şi au început să îmi placă aventurile, expediţii, plimbări lungi cu bicicleta, zile însorite pe malul Dunării sau "la canal", toate erau alături de tata care a găsit răgazul necesar ca noi să avem parte de o copilărie aproape ca a lui şi să fie atât de prezent în toate aventurile noastre de copii. Am crescut, ataşamentul faţă de mama a devenit tot mai puternic şi tot mai puţin tiran, copilul răsfăţat s-a transformat uşor într-o adolescentă extrem de cuminte şi retrasă, am fost fata mamei mereu. Liceul a trecut destul de repede într-o atmosferă uşor tensionata şi plină de frustrările devenirii, am avut întotdeauna de la mama sfaturile potrivite. Nu ştiu dacă şi-au dorit să devin ceva în special, şi-au dorit să învăţ şi să am o viată bună. Trebuie să recunosc că am avut mari emoţii cu admiterea la facultate, mama îmi spunea că mă va susţine orice ar fi, avea şi varianta particulară ca soluţie, tata spunea  că trebuie la stat. Aşa că am dat la vreo cinci, şase secţii la ASE, cu admitere şi dimineaţa şi după-amiaza plus bonus Politehnică. Masa de prânz mi-o luam în maşină în drum de la un examen la celălalt, dar a fost bine. Cu mari emoţii părinţii meu mi-au corectat grila şi m-au aşteptat cu aşa un zâmbet pe care nu o să îl uit vreodată. Aşa am intrat eu la facultate, la prima opţiune şi a început aventura Bucureşti cu lacrimi multe la absolut fiecare despărţire chiar dacă mergeam acasă săptămânal. Mi-a fost cumplit de greu şi dor de ei, lunea mă gândeam doar cât mai este până vineri. A trecut primul an, apoi uşor, uşor m-am acomodat. În anul trei mi-am găsit şi un loc de muncă, lucrurile s-au aşezat, am început să nu mai cer bani de acasă şi părinţii mei erau mulţumiţi. Cu mama vorbeam zilnic la telefon, de cel puţin două ori, ne povesteam tot, eram cele mai bune prietene, poate mai mult de atât pentru că ne întelegeam şi din oftat.
Când eram mai liniştiţi a început cel mai mare coşmar, un diagnostic de cancer de sân, urmat de un tratament greu. Am avut toată încrederea că va reuşi, avea o putere şi o dorinţă fantastică. Zâmbea chiar şi când cu maşina de tuns în mână îi îndepărtam părul ei negru frumos, de două ori am făcut asta. A fost greu, s-a terminat dureros. Mi-am pierdut mama în ziua când am împlinit douăzecişişaptedeani, vârsta pe care o avea ea când mi-a dat darul vieţii. Îmi e cumplit de dor de ea, o caut mereu, dimineaţa când mă trezesc acasă primul meu gând este ce ar fi să o găsesc ca înainte în bucătărie să îmi spună că a fost un vis cumplit. Mă văd acum în postura să organizez primul Crăciun, primul Crăciun organizat de mine, primul Crăciun fără ea, de fapt aş vrea să nu vină, dar pentru milioanele de oameni care au pentru ce zâmbi în ziua de Crăciun îl las să vină ca în fiecare an, chiar dacă pentru mine nu va fi.