Ma uit la mine, la tata, la Adina, la oameni pe strada, vad tristete, uneori regrete. Daca ati stii ca maine e o zi ce va disparea in negura trecutului si pe care nu o veti mai putea atinge niciodata, ca si cum ati trece peste o prapastie imensa cu bilet de o singura cale, prapastie al carei infinit gol nu il veti mai putea traversa niciodata inapoi ati zambi mai mult azi, v-ati tine mai mult de mana, v-ati privi cu ochii sufletului, ai iubirii si ai tolerantei, ati sorbi o secunda in plus fiecare minut si i-ati simti esenta pana in varful degetelor? Ati iubi mai mult, ati canta mai mult, ati visa mai mult?
Am vazut azi un reportaj, o doamna de nationalitate americana a venit sa ii invete pe copiii nostri saraci sa creada si sa incerce, sa isi fructifice dreptul la educatie. A spus ea un lucru care mi s-a parul incredibil de adevarat, americanii iau orice lucru marunt si il transforma in ceva minunat, un lucru negativ in unul pozitiv. Am observat la multi dintre noi acel realism spre sarcasm cum ca nimic nu se poate sau nu e suficient de bun. Obisnuim sa ne taiem aripile din start pentru ca nu avem curajul sa credem, de fapt cred ca nu avem curajul sa incercam pentru ca nu suportam sa pierdem, sa iesim din tipar, sa ne asumam greselile, tiparul e calea cea mai sigura sa nu fii judecat, sa poti spune ca ai facut ce a trebuit. De ce nu transformam o zi banala in cea mai frumoasa traditie de familie, un act de caritate inceput timid intr-o actiune incredibila in care sa se implice mii de oameni, de ce ne place sa privim aspru si sa curmam vise cu vorbe taioase. De ce nu sorbim fiecare picatura de viata cu acelasi entuziasm, de ce nu deschidem ochii si inima in fata noului, de ce nu imbratisam cu adevarat fiecare moment, de ce ne punem o mie de bariere, de intrebari si incercari pentru noi si pentru cei dragi. Nu pare sa fie cuvantul nostru preferat si zau ca am putea sa il transformam in da. Merita o sansa "think out the box"-ul american.