2 luni cu pauza de mare

Atât am stat noi despărţiţi, pentru familie, pentru viitor, pentru noi. Mi-a părut mai greu decât dacă ar fi trebuit să urc dealuri întregi sub arşiţa verii, fiecare zi a fost o săptămână, este acasă de trei luni acum şi îmi pare că e doar de alaltăieri. Au fost două luni de temeri, griji, singurătate, greutăţi împletite cu speranţă şi priviri timide către nori pufoşi. Mi-am dedicat timpul liber mamei, am încercat să fiu alături de ea, am sperat din tot sufletul că vom reuşi. Am fost copleşiţi de sentimente şi tot ce am putut face este să ne procurăm, din timp, bilete de avion să ne putem vedea. Prima oară a venit el, am mers o zi la mare, a fost un maraton, dar am respirat cu toată puterea aerul de care aveam nevoie. Am plănuit apoi o mică vacanţă acolo, speram ca în două luni să reuşim încheierea tratamentului şi să întrevedem o promisiune de revenire. Am visat mult la clipa când voi cobori în Munchen, el aşteptându-mă cu un buchet de flori, bucuria din ochii lui admirându-mă în rochia cumpărată special pentru acest moment şi două săptămâni împreună fără să am în fiecare secundă ceva clar de făcut. Cu fiecare clipă ce apropia plecarea îmi dădeam seama că e tot mai departe, veşti peste veşti, tot mai bulversante, iluzii frânte, speranţe spulberate, ştiam în sufletul meu că nu voi mai pleca, dar resemnarea clară a venit cu o săptămână înainte, când plină de temeri mi-am anunţat mama că rămân acasă, m-a întrebat dacă hotărârea mea este irevocabilă, i-am spus că da, deja nu mai vorbeam la telefon în fiecare zi, nu mai avea putere. Am stat de atunci nedezlipită în casa părintească până în ultima secundă. A reuşit şi el să vină, să plece mai devreme, mi-a fost alături. Acum realizez că au trecut trei luni de atunci, trei luni grele sufleteşte, dar trei luni împreună care au trecut mult mai repede decât cele două despărţiţi şi sper să nu mai fie nevoie să fim departe.