Primul meu smartphone

Îmi amintesc şi acum primul meu telefon mobil, era un Siemens A50 care îndeplinea strict  necesitatea de comunicare plus un joc sau două şi alarma de rigoare. L-am primit cadou de la părinţii mei înainte să plec din oraşul natal către atât de prăfuita noastră capitală. Aveam cincizeci de minute naţionale pe care le drămuiam cum puteam eu mai bine, să îmi ajungă pentru convorbirile cu mama pe care le aşteptam cu atâta nerăbdare, ca pe o ploaie divină în deşertul de secetă în care mă simţeam. Visam atunci să pot vorbi cu mama atât cât simt nevoia, să o pot suna oricând şi să nu îmi calculez minutele pentru a evita încărcarea în exces a facturii pe care tot ei o plăteau. Când Cosmote a scos cartele telefonice cu două mii de minute mă simţeam mai bine decât sirenele în apele adânci şi pline de mistere colorate ale oceanelor. Puteam vorbi oricând, oricât cu cine îmi doream cel mai mult, cu mama, aşa s-au născut tabieturile noastre zilnice. Eram angajată deja şi preferam ca mijloc de transport către job, picioarele personale, din două motive simple, unul făceam şi eu puţină mişcare, activitate care lipsea clar din programul meu şi doi şi cel mai important, nu riscam întreruperea convorbirii cu mama, cauzată de trecerea metroului prin tunel. Deci ziua noastră telefonică se desfăşura cam aşa : puţin de dimineaţă, poate la prânz un minut, două şi apoi seara o convorbire plăcută şi relaxantă şi caldă ca o îmbrăţişare. Tot cu mama am fost când mi-am achiziţionat primul telefon ceva mai sofisticat un samsung cu slide, nu mai ştiu acum modelul dar avea cameră foto, mp3, radio şi jocuri cu iepuraşi, telefon pe care l-am avut până în acest an. Primul meu smartphone l-am primit într-o conjunctura cât se poate de tristă. Soţul meu a făcut tot ce i-a stat în putinţa să fie alături de mine în niste momente incredibil de grele şi a reuşit să vină din Germania mai repede decât planificat, aşa  că am primit cadoul de ziua mea de naştere cu o zi mai devreme, un Samsung Galaxy S2. A doua zi au avut loc evenimente mai mult decât tragice.
Nu sunt foarte pretenţioasă, nu mi-am dorit un telefon atât de "smart", înainte mi se părea un moft,  chiar nepotrivit pentru mine să îmi doresc aşa ceva când nu aveam nevoie să îmi verific e-mailul în fiecare minut, nu sunt un om de afaceri important să îmi ţin agenda telefonic, să descarc documente sau să navighez internetul în voie oricând, pe lângă multe alte  facilităţi. Nu am carnet de conducere să am nevoie de un gps personal, deşi la cât sunt de aiurită aş avea nevoie de unul şi când merg pe jos. Acum că îl am îmi este drag pentru că văd telefonul nu doar ca pe un mod de a parcurge sute de km către cei dragi în doar câteva secunde de apelare, dar, ai practic deschiderea către internet şi posibilitatea să faci aproape tot ce poţi face cu un PC, nu în aceleasi condiţii dar pentru o tabletă mică şi atât de subţire e incredibil. E o jucărie care îti aduce atât de aproape multe posibilităţi şi înlocuieşte cu succes foarte multe obiecte, aşa că el face ce îi spui, rulează filme, face poze, cântă, îţi dă posibilitatea să citeşti ziare, reviste, bloguri chiar şi cărţi, filmează, te conectează cu prietenii de pe facebook, are chiar versiunea proprie de office şi multe altele pe care poate nici nu le-am descoperit încă la el, ar lipsi doar să danseze dar muzica şi dansul nu sunt, cu siguranţă preocupări prezente pentru mine, deci e perfect.
Şi de ce nu, trebuie să recunosc că acest cadou m-a făcut să trec poate mai uşor peste durerea serilor când în drum spre casă nu puteam apela cel mai dorit număr de telefon. Deci trebuie să îi mulţumesc soţului meu de două ori, o dată pentru cadou, a doua oară pentru că reuşeşte în aşa fel încât drumul spre casă să îl parcurgem împreună.