La douazecisisapte de ani, int-o zi de vara mama imi daruia viata. 17 august, douazecisisapte de ani mai tarziu, aniversam si eu la randul meu aceeasi varsta ca si ea, zi in care am pierdut-o. In ziua in care am implinit douazecisisapte de ani mama mea a murit. A fost pentru mine un inger pe pamant, un inger printre oameni a fost mereu. Tot ce era mai frumos, mai calm, mai bun, mai rabdator, mai aproape, discreta dar prezenta in tot era EA. Era iubire pura, nimic din ce era ea nu avea margine, avea dragoste infinita, intelegere infinita nimic nu era limitat si totul posibil. E greu de povestit ce simt pentru ea, e greu de inteles ce fel de relatie am avut, nu eram mama fiica, nu eram prietene, eram ceva mai presus de tot, eram aproape de intelegerea perfecta, suflet langa suflet, era suficient sa ne privim in ochi, sau sa spunem un cuvant. A reusit intotdeauna sa fie alaturi de toti cei care au avut nevoie de ea, ajutorul ei era neconditionat, iubirea ei nu cerea nimic in schimb.Era daruinta, si-a daruit tot sufletul si toata viata pentru noi, din pacate nu a mai fost suficient sa ii ramana si ei.
Nu stiu daca mama mea a fost un om, era un vis frumos cam ca o zi de vara perfecta, ea nu se supara, ea ne unea pe toti, zambea mereu, purta poveri intregi pentru usurinta celor dragi, era calda si buna si intelegea tot, era un univers intreg, nu gasesc cuvinte sa o descriu, este mama mea. Puterea ei era fantastica, a putut orice, oricat, oricand fara sa se vada o secunda pe chipul ei povara pe care o purta. Este mama mea si pentru mine o zana buna, dar am auzit de multe ori spunandu-se ca oameni ca ea nu se nasc de multe ori. A reusit tot, sa fie mama perfecta cu toata siguranta din lume, sa fie sotia perfecta, sa fie superiorul perfect, mai presus de tot un om deosebit pentru toti cei care au cunoscut-o. Nu o sa inteleg niciodata de ce atat de mult chin pentru cei mai buni. Imi pare rau ca nu o sa ma vezi mireasa, deloc ca nu voi fi, ma doare ca nepotii tai nu au norocul sa te cunoasca, nu ma doare ca am ramas singura, ma doare sufletul ca nu ai trait, ca nu te-ai bucurat de toate lucrurile pe care le-ai realizat, meritai bucurie pura, doar bucurie, nu e nimic ca imi e greu, e totul ca voiam sa iti fie bine, vreau sa iti fie bine.
Sa stii ca tata le-a spus colegilor tai, cu lacrimi siroind, sa nu uite niciodata ca ai acreditat primul laborator din judet, sa nu uite ca bolnava fiind, ai obtinut reacreditarea,e prea putin spus, prea putin sa se vada puterea ta.
Sa stii ca mi-am pastrat demnitatea, un dram din demnitatea pe care o aveai tu, disperarea nu s-a vazut nicio clipa, din respect si dragoste pentru tot ce ai putut tu sa fii ca om, mai presus de orice.
Te iubesc, mamico, imi lipsesti enorm, as vrea sa vii acasa.
