sâmbătă, 24 decembrie 2011

Sarbatorile acestea simt un gol imens, am facut totul cu lacrimi in ochi picurand din cand in cand, nu in bucatele pregatite pe cuvant.
Va doresc sa aveti liniste in suflete si sa stiti va bucurati de lucrurile simple, de cei dragi voua, de bucuria lor.
Craciun fericit!
Chiar daca afara nu ninge sa gasiti magia Craciunul asa cum simtiti voi ca este aproape perfect ca in visele copilariei.

miercuri, 21 decembrie 2011

Muzică şi Muzici

   Am primit o leapşă de la Luminiţa cu muzică şi despre muzică. Prima mea amintire muzicală e Sacrifice a lui Elton John, cred că aveam vreo trei cinci ani când puneam această melodie over and over la casetofonul din maşină, mare jale a fost când ni l-au furat. Primul meu casetofon era roşu, îl mai am şi acum, l-am primit cadou de ziua mea împreună cu o casetă roz pe care ştiu sigur că era Rod Stewart. A urmat Queen, era preferatul tatei şi sunt convinsă că am ascultat câtiva ani buni la rând în proporţie majoritară şi a rămas printre preferaţi. Bohemian Rhapsody este preferata mea. Bineînteles că am asezonat tot de la tata pornire cu Abba, Deep Purple şi Black Sabbath. Îmi place mult Those were the days, a lui Mary Hopkin. Trebuie să recunosc că am avut şi o pornire la vârsta adolescenţei pe Britney dar mi-a trecut cred că în maxim o lună. Muzica adevărata e aceea pe care o asculţi azi şi mâine şi peste o lună, şi peste un an şi peste cinci cu aceeaşi plăcere, e aceea care rămâne.
A urmat o epocă de Robbie Williams şi Reamonn, Snow Patrol şi Edvin Marton pe care am început să îl ascult din dragoste pentru patinaj.
Aşa că rămân tot la aceştia şi la pasiunea pentru oldies but goldies şi subscriu şi eu la ce a spus Luminiţa referitor la colindele de Crăciun.

marți, 20 decembrie 2011

Moş Crăciun

    Deşi sunt oarecum visătoare sunt la fel de foarte bine ancorată în realitatea proprie, desigur bazată pe o analiză logică care uneori poate dura chiar multişor. Îmi place să mă gândesc şi mă gândesc mult tare, uneori obosesc şi eu, cei din jur săracii sunt epuizaţi de mult. Dar voiam să spun de fapt că eu nu cred în Moş Crăciun, moşul acela în roşu, gras şi îmbujorat, cu barbă albă şi sanie trasă de reni cu nasul luminos, nu am crezut niciodată. Nu îmi amintesc momentul în care am realizat că moşul nu există, nu am avut niciun fel de şoc, dintotdeauna parcă am ştiut ca el e o poveste, însă magia Crăciunului am simţit-o mereu, moşul e bucuria din ochii celui care primeşte un cadou, bucurie care ţi se întoarce înzecit. De foarte mică chiar cotrobăiam toate posibilele ascunzişuri potrivite pentru daruri, nu prea eşuam, era imposibil să nu le găsesc şi totuşi chiar şi aşa nu aveam răbdare să aştept până dimineaţa să le găsesc sub brad, trebuia să vină de seara moşul, altfel se lăsa cu plânsete, mama se conforma. Găseam şi cadourile surorii mele, ea se ţinea după mine, voia să ştie, să vadă şi ea, îi arătam doar o parte  la multele ei insistenţe dar păstram întotdeauna o altă parte să fie surpriză. Abia târziu nu am mai găsit darurile şi aceasta pentru că m-am lăsat de căutat nu pentru că abilitatea mea  lăsa vreun pic de dorit. Eram şi eu moş la rândul meu, mamei trebuia neapărat să îi iau ceva, când eram prea mică să strâng bani din timpul anului sau să merg la colindat pe la bunica îi scotoceam printre cosmetice şi credeam eu că ea a uitat că are un anume săpun/parfum/fard/orice şi i-l puneam sub brad. Bineînteles că ea ştia de unde este dar se bucura şi eu eram aşa de mulţumită.
Deci cam aşa cum nu cred în Moşul traditional nu cred nici în iepuraşul de Paşte, în spiriduşii verzi şi cu atât mai puţin în zodiile prezentate de Neti. O singură dată mi s-a potrivit horoscopul, scria că viaţa mea se va schimba şi am intrat la facultate în săptămâna aceea. În această dimineată ploua cu bani la toate zodiile, mai puţin la soţul meu săracul, toti primesc bani, el are de dat, incredibil nu alta, o singură zodie are de dat bani la toate celelalte unsprezece care stau la prindere. Deci aveţi grija, fecioarele au de dat!

luni, 19 decembrie 2011

Rostul meu in familie

Părinţii mei s-au iubit mult, încă din gimnaziu când tata pedala pe bicicletă fără mâini ca să smulgă de la mama măcar o privire de admiraţie. Au fost împreună la liceu, apoi în facultate, au trecut cu bine de perioada în care datoria faţă de patrie i-a despărţit, atunci când tata fugea cu trenul un număr mare de ore să se poată plimba puţin prin Herăstrău. Au trecut toate acestea şi s-au căsătorit, la douăzecişişapte de ani au avut primul copil, pe mine. Şi cum am fost prima era destul de puţin probabil să nu ies măcar puţin răzgâiată, mă lipeam de piciorul mamei, o aşteptam la uşă ori de câte ori nu eram primită în vrea încăpere cu ea, voiam doar braţele ei, doar ea avea voie să se joace cu jucăriile mele, o adoram pur şi simplu, la modul cam tiran ce-i drept la vremea aceea. Am mai crescut şi au început să îmi placă aventurile, expediţii, plimbări lungi cu bicicleta, zile însorite pe malul Dunării sau "la canal", toate erau alături de tata care a găsit răgazul necesar ca noi să avem parte de o copilărie aproape ca a lui şi să fie atât de prezent în toate aventurile noastre de copii. Am crescut, ataşamentul faţă de mama a devenit tot mai puternic şi tot mai puţin tiran, copilul răsfăţat s-a transformat uşor într-o adolescentă extrem de cuminte şi retrasă, am fost fata mamei mereu. Liceul a trecut destul de repede într-o atmosferă uşor tensionata şi plină de frustrările devenirii, am avut întotdeauna de la mama sfaturile potrivite. Nu ştiu dacă şi-au dorit să devin ceva în special, şi-au dorit să învăţ şi să am o viată bună. Trebuie să recunosc că am avut mari emoţii cu admiterea la facultate, mama îmi spunea că mă va susţine orice ar fi, avea şi varianta particulară ca soluţie, tata spunea  că trebuie la stat. Aşa că am dat la vreo cinci, şase secţii la ASE, cu admitere şi dimineaţa şi după-amiaza plus bonus Politehnică. Masa de prânz mi-o luam în maşină în drum de la un examen la celălalt, dar a fost bine. Cu mari emoţii părinţii meu mi-au corectat grila şi m-au aşteptat cu aşa un zâmbet pe care nu o să îl uit vreodată. Aşa am intrat eu la facultate, la prima opţiune şi a început aventura Bucureşti cu lacrimi multe la absolut fiecare despărţire chiar dacă mergeam acasă săptămânal. Mi-a fost cumplit de greu şi dor de ei, lunea mă gândeam doar cât mai este până vineri. A trecut primul an, apoi uşor, uşor m-am acomodat. În anul trei mi-am găsit şi un loc de muncă, lucrurile s-au aşezat, am început să nu mai cer bani de acasă şi părinţii mei erau mulţumiţi. Cu mama vorbeam zilnic la telefon, de cel puţin două ori, ne povesteam tot, eram cele mai bune prietene, poate mai mult de atât pentru că ne întelegeam şi din oftat.
Când eram mai liniştiţi a început cel mai mare coşmar, un diagnostic de cancer de sân, urmat de un tratament greu. Am avut toată încrederea că va reuşi, avea o putere şi o dorinţă fantastică. Zâmbea chiar şi când cu maşina de tuns în mână îi îndepărtam părul ei negru frumos, de două ori am făcut asta. A fost greu, s-a terminat dureros. Mi-am pierdut mama în ziua când am împlinit douăzecişişaptedeani, vârsta pe care o avea ea când mi-a dat darul vieţii. Îmi e cumplit de dor de ea, o caut mereu, dimineaţa când mă trezesc acasă primul meu gând este ce ar fi să o găsesc ca înainte în bucătărie să îmi spună că a fost un vis cumplit. Mă văd acum în postura să organizez primul Crăciun, primul Crăciun organizat de mine, primul Crăciun fără ea, de fapt aş vrea să nu vină, dar pentru milioanele de oameni care au pentru ce zâmbi în ziua de Crăciun îl las să vină ca în fiecare an, chiar dacă pentru mine nu va fi.

joi, 15 decembrie 2011

Viata

E ceva ce avem acum şi suntem nemulţumiţi, o vrem mai bună, mai cu fundă, mai roşie cu verde, mai împopoţonată sau mai simplă. Eu numai evenimente negative am de raportat, dar de data aceasta nu o voi face, e prea mult, am uneori senzaţia unor sprâncene sceptice ale unor oameni care nu au cum să înţeleagă. M-am gândit zilele acestea foarte mult la câti oameni şi-ar dori o şansă la viaţă, câti sunt nemulţumiţi de şansa pe care o au. Pentru mulţi e târziu, au rămas amintiri dureroase care încet, încet încearcă sa facă loc celor plăcute.
Bibi are o şansă la viaţă, o şansă reală care nu presupune decât puţin ajutor din partea noastră. Povestea lui este aici  şi aici.  Nu ştiu câtă vizibilitate are acest blog, dar chiar dacă reuşesc să se trimită un sms în plus, chiar dacă e atât de puţin, măcar am încercat.
Mai sunt doua zile, pâna maine, 16 decembrie la ora 24. Doi euro nu înseamnă decât o sticlă de suc şi un pachet de biscuiţi, se poate.

SMS 2 euro/sms - 848

De asemenea, puteti dona prin Romtelecom, formand :
0 900 900 301- 10 euro/apel
0 900 900 303 – 3 euro/apel
0 900 900 305 – 5 euro/apel
*Nu se percepe TVA.
Atentie: Numerele intra in vigoare pe 10 decembrie si sunt valabile pana pe 16 decembrie ora 24:00!

vineri, 2 decembrie 2011

Iarna

A doua zi de iarnă, azi m-am gândit să îi fac Marianei o surpriză, că spunea că îi este dor. Unul din ingredientele pentru un Crăciun aşa cum suntem obişnuiţi  zăpadă :

































Poze by Ada.

joi, 1 decembrie 2011

Ma uit la mine, la tata, la Adina, la oameni pe strada, vad tristete, uneori regrete. Daca ati stii ca maine e o zi ce va disparea in negura trecutului si pe care nu o veti mai putea atinge niciodata, ca si cum ati trece peste o prapastie imensa cu bilet de o singura cale, prapastie al carei infinit gol nu il veti mai putea traversa niciodata inapoi ati zambi mai mult azi, v-ati tine mai mult de mana, v-ati privi cu ochii sufletului, ai iubirii si ai tolerantei, ati sorbi o secunda in plus fiecare minut si i-ati simti esenta pana in varful degetelor? Ati iubi mai mult, ati canta mai mult, ati visa mai mult?
Am vazut azi un reportaj, o doamna de nationalitate americana a venit sa ii invete pe copiii nostri saraci sa creada si sa incerce, sa isi fructifice dreptul la educatie. A spus ea un lucru care mi s-a parul incredibil de adevarat, americanii iau orice lucru marunt si il transforma in ceva minunat, un lucru negativ in unul pozitiv. Am observat la multi dintre noi acel realism spre sarcasm cum ca nimic nu se poate sau nu e suficient de bun. Obisnuim sa ne taiem aripile din start pentru ca nu avem curajul sa credem, de fapt cred ca nu avem curajul sa incercam pentru ca nu suportam sa pierdem, sa iesim din tipar, sa ne asumam greselile, tiparul e calea cea mai sigura sa nu fii judecat, sa poti spune ca ai facut ce a trebuit. De ce nu transformam o zi banala in cea mai frumoasa traditie de familie, un act de caritate inceput timid intr-o actiune incredibila in care sa se implice mii de oameni, de ce ne place sa privim aspru si sa curmam vise cu vorbe taioase. De ce nu sorbim fiecare picatura de viata cu acelasi entuziasm, de ce nu deschidem ochii si inima in fata noului, de ce nu imbratisam cu adevarat fiecare moment, de ce ne punem o mie de bariere, de intrebari si incercari pentru noi si pentru cei dragi. Nu pare sa fie cuvantul nostru preferat si zau ca am putea sa il transformam in da. Merita o sansa "think out the box"-ul american.

miercuri, 30 noiembrie 2011

Ultima zi

de sweet november, nu ştiu cât de sweet a fost (cam spre deloc), dar putem să ne prefacem că doar vine o lună magică pentru mulţi. Putem să ne imaginăm că păşim pe fulgi de nea şi aproape zburăm prin văzduhul alb şi că putem vedea pe lângă o mulţime de oameni alergând în toate părţile după cadouri şi oameni care se bucură pentru simplul fapt că sunt împreună, învătând cea mai importantă lecţie a vieţii. În bradul meu de anul acesta va fi un gol imens, e ca şi cum e jumătate gol sau poate gol de tot sau poate niciun brad. Dar o să mă mobilizez pentru ce ştiu şi o să vă povestesc nişte filme pe care cred că le-aţi văzut şi răsvăzut că sunt puţine şi apetit de filme de sărbători cred că există.
Începem cu Elf, un film simpatic despre un copil crescut printre spiriduşii Moşului care nu realiza defel de ce doarme aşa prost în pătuţurile mult prea mici pentru el. Era cel mai neîndemânatic, nu se pricepea deloc la modelat jucării, la prelucrat şi împachetat. Cum află că este om şi are un tată în New York pleacă în căutarea lui chinuindu-se în zadar să se adapteze la modul lui de a vedea lucrurile. Filmul este drăguţel, are momentele lui de sentimentalism, de spirit de Crăciun, e amuzant şi pentru cei mici.

luni, 28 noiembrie 2011

Oboseală

Nu am mai scris demult, pe lângă serviciu am mers la un curs de formare profesională săptămâna trecută şi acasă, şi la tata, printre o mie şi una de lucruri de făcut nu am mai găsit timp pentru nimic, nici măcar pentru mine, mă simt epuizată deşi am senzaţia că e prea puţin spus. Aseară am moţăit în maşină, în drum spre casă, ceea ce nu mi se întămplă niciodată, arătam ca după vreun război mondial, nici bagajele nu le-am putut desface, îmi venea să ma aşez în pat îmbrăcată. Nu am nimic pozitiv de raportat, poate doar că el şi-a văzut visul cu ochii şi a reuşit să aducă în sufragerie televizorul pe care îl tot visa.

miercuri, 16 noiembrie 2011

True Angels Fly

Dacă ar fi un tărâm unde îngerii adevăraţi să poată zbura şi odihni aripile în voie  cred ca s-ar întinde peste câmpuri de margarete şi dealuri de cireşi înfloriţi cu petale plutind de parcă ar fi prima zi de ninsoare. Poate s-ar însufleţi cu fiecare pas, s-ar picta şi inventa ca într-un film pe care l-am văzut. Poate unul dintre ei s-ar scutura în zbor şi un fulg din aripa lui şi-ar porni călătoria spre pământ topindu-se speranţă. E ciudat cum lucrurile rar sunt ceea ce par a fi, e ciudat în ce momente poţi găsi liniştea să zâmbeşti. Cât am zâmbit după ce s-a operat mama, de la teama şi disperarea momentului când am văzut-o pe targă trecând pe lângă noi şi încrederea pe care mi-a dat-o la terapie intesivă, zi de zi la spital noi ne-am bucurat că suntem toate trei, ne-am bucurat de vorbe, ne-am zâmbit. Am petrecut multe ore împreună şi chiar acolo printre halate albe şi oameni trişti noi ne-am adus aminte de lucruri frumoase. Tot tratamentul de la Bucureşti din primul an am fost aproape, ceasul alunecând spre unu, două noaptea cu noi povestind, nămeţi de înfruntat şi nasuri pe geam să constatăm cum fix la ora anunţată începe ninsoare anutând un cod colorat. Primul film 3D cu mama preferând să se uite fără ochelarii necesari pentru că ameţea, după amiezi la cumpărături de o mie de chestii nesemnificative.  M-a învăţat mama că zâmbetul vine din lucruri fireşti, atunci când nu te aştepti şi trebuie să ştii să primeşti din bucurie, bucuria că poate ai posibilitatea să fii aproape de un suflet drag, e suficient.
S-ar putea să fi primit un fulg uşor.

marți, 15 noiembrie 2011

Primul meu vis frumos

Am visat-o pe mama cu părul ei negru, negru, des care o făcea să pară un fel de Albă ca Zăpada în ochii mei, era la fel de frumoasă, cu tenul alb şi părul negru, buze roz şi cea mai caldă privire din univers. E prima oară când o visez cu părul ei, de trei ori am ras-o în cap, de trei ori i-am zâmbit în timpul acesta ca apoi să îmi simt gândurile şi sufletul frânt. Îi povesteam exact ce am spus aici că nu ştiu dacă voi mai găsi forţa necesară să mai simt pur şi simplu vreo sărbătoare. Tata ca de obicei nu are nicio tragere de inimă spre sărbători, nu avea nici înainte şi eu şi Adina nu vom găsi puterea.
Şi ea mi-a zis că ne crede că suntem supăraţi dar ea are tragere de inimă şi o sa facă ea toate pregătirile.
Ştiu că m-am gândit la acest lucru, dar visul în sine a fost minunat şi m-am gândit să îl împart cu voi că de vise rele v-am povestit tot timpul.

vineri, 11 noiembrie 2011

Hard Time

Am avut o săptămână destul de neprietenoasă, nu m-a cruţat nimic, miercuri chiar am adormit pănâ în zece şi nu m-am mai trezit până dimineaţă ceea ce nu se întâmplă niciodată.
Aseară a trebuit să mă urnesc să fac ceva minime cumpărături pentru supravieţuirea de zi cu zi, am ales Cora din Sun Plaza, şi ce să vezi tot Sun Plaza era împopoţonat cu ghirlande, sferturi de covrigi, atârnate din tavan. Ce să fie, ce să fie, o fi vreo sărbătoare a covrigilor calzi, dar globuleţele de printre chestiile acelea verzi au trădat intenţia. Erau chiar primele semne de Crăciun. În mod normal, cred că aş fi fost încântată, doar eu sunt cea care asculta cântece cu clinchete de clopoţei de la întâi decembrie şi până la Stântul Ion. Anul acesta mi se pare totuşi mult prea devreme, de parcă toţi vor să dea de veste cât mai curând că vin sărbătorile şi când vezi brăduţi şi globuleţe mai mai că te îmbie să cumperi măcar o cutie de bomboane cu reni pe ea. E necesară şi această stimulare comercială în interesul consumului, chiar dacă există din plin, cu siguranţă trebuie să recunoaştem că spiritul sărbătorilor de iarnă este unul din cele mai frumoase şi iubite, pluteşte aşa în aer întelegerea şi bunăstarea, iubirea şi veselia. Cum spunea Scrooge, ar trebui să ţinem în suflet spiritul Crăciunului pe tot parcursul anului. De data aceasta privesc cu nesiguranţă şi teamă sărbătorile, nu vor mai fi la fel, mă gândesc cam cât de dureros se vor resimţi, eu care îi obligam pe toţi la o seară cu filme în caracter, văzute şi răsvăzute, nu ştiu dacă mă va mai învălui starea. Poate de aceea privind la ghirlandele ornate cu globuleţe nu am văzut decât sferturi de covrigi atârnaţi prin tot mallul.

miercuri, 9 noiembrie 2011

2 luni cu pauza de mare

Atât am stat noi despărţiţi, pentru familie, pentru viitor, pentru noi. Mi-a părut mai greu decât dacă ar fi trebuit să urc dealuri întregi sub arşiţa verii, fiecare zi a fost o săptămână, este acasă de trei luni acum şi îmi pare că e doar de alaltăieri. Au fost două luni de temeri, griji, singurătate, greutăţi împletite cu speranţă şi priviri timide către nori pufoşi. Mi-am dedicat timpul liber mamei, am încercat să fiu alături de ea, am sperat din tot sufletul că vom reuşi. Am fost copleşiţi de sentimente şi tot ce am putut face este să ne procurăm, din timp, bilete de avion să ne putem vedea. Prima oară a venit el, am mers o zi la mare, a fost un maraton, dar am respirat cu toată puterea aerul de care aveam nevoie. Am plănuit apoi o mică vacanţă acolo, speram ca în două luni să reuşim încheierea tratamentului şi să întrevedem o promisiune de revenire. Am visat mult la clipa când voi cobori în Munchen, el aşteptându-mă cu un buchet de flori, bucuria din ochii lui admirându-mă în rochia cumpărată special pentru acest moment şi două săptămâni împreună fără să am în fiecare secundă ceva clar de făcut. Cu fiecare clipă ce apropia plecarea îmi dădeam seama că e tot mai departe, veşti peste veşti, tot mai bulversante, iluzii frânte, speranţe spulberate, ştiam în sufletul meu că nu voi mai pleca, dar resemnarea clară a venit cu o săptămână înainte, când plină de temeri mi-am anunţat mama că rămân acasă, m-a întrebat dacă hotărârea mea este irevocabilă, i-am spus că da, deja nu mai vorbeam la telefon în fiecare zi, nu mai avea putere. Am stat de atunci nedezlipită în casa părintească până în ultima secundă. A reuşit şi el să vină, să plece mai devreme, mi-a fost alături. Acum realizez că au trecut trei luni de atunci, trei luni grele sufleteşte, dar trei luni împreună care au trecut mult mai repede decât cele două despărţiţi şi sper să nu mai fie nevoie să fim departe.

luni, 7 noiembrie 2011

Colajul


Colajul cum am promis, lipseşte vara dar adevărul este că  a fost un an greu în care nu ne-am putut bucura de savoarea şi tihna unei vişine coapte, aşa că sper să mă iertaţi.

De toamnă

Am fost acasă în weekend, un alt maraton de forţe şi pe cuvânt că nu am avut timp să admir imaginea aceasta nici pe fereastră, nici din curte, am admirat-o abia aseară printre pozele făcute de soţul meu. Are farmecul ei toamna, îşi îmbracă natura în culori care mai de care încât pare uneori operă aşezată frumos în şevaletul unui pictor talentat. Obişnuiam să facem măcar o plimbare la munte toamna, să admir culorile împletindu-se printre brazi, încercând fără reuşită să le cuprindă ramurile verzi. Acum abia dacă am timp să respir, dar poate, poate, nu ştiu, voi reuşi să găsesc echilibrul celor două bănci frumos aşezate sub un vişin fermecat de toamna aceasta tristă.

joi, 3 noiembrie 2011

Primul meu smartphone

Îmi amintesc şi acum primul meu telefon mobil, era un Siemens A50 care îndeplinea strict  necesitatea de comunicare plus un joc sau două şi alarma de rigoare. L-am primit cadou de la părinţii mei înainte să plec din oraşul natal către atât de prăfuita noastră capitală. Aveam cincizeci de minute naţionale pe care le drămuiam cum puteam eu mai bine, să îmi ajungă pentru convorbirile cu mama pe care le aşteptam cu atâta nerăbdare, ca pe o ploaie divină în deşertul de secetă în care mă simţeam. Visam atunci să pot vorbi cu mama atât cât simt nevoia, să o pot suna oricând şi să nu îmi calculez minutele pentru a evita încărcarea în exces a facturii pe care tot ei o plăteau. Când Cosmote a scos cartele telefonice cu două mii de minute mă simţeam mai bine decât sirenele în apele adânci şi pline de mistere colorate ale oceanelor. Puteam vorbi oricând, oricât cu cine îmi doream cel mai mult, cu mama, aşa s-au născut tabieturile noastre zilnice. Eram angajată deja şi preferam ca mijloc de transport către job, picioarele personale, din două motive simple, unul făceam şi eu puţină mişcare, activitate care lipsea clar din programul meu şi doi şi cel mai important, nu riscam întreruperea convorbirii cu mama, cauzată de trecerea metroului prin tunel. Deci ziua noastră telefonică se desfăşura cam aşa : puţin de dimineaţă, poate la prânz un minut, două şi apoi seara o convorbire plăcută şi relaxantă şi caldă ca o îmbrăţişare. Tot cu mama am fost când mi-am achiziţionat primul telefon ceva mai sofisticat un samsung cu slide, nu mai ştiu acum modelul dar avea cameră foto, mp3, radio şi jocuri cu iepuraşi, telefon pe care l-am avut până în acest an. Primul meu smartphone l-am primit într-o conjunctura cât se poate de tristă. Soţul meu a făcut tot ce i-a stat în putinţa să fie alături de mine în niste momente incredibil de grele şi a reuşit să vină din Germania mai repede decât planificat, aşa  că am primit cadoul de ziua mea de naştere cu o zi mai devreme, un Samsung Galaxy S2. A doua zi au avut loc evenimente mai mult decât tragice.
Nu sunt foarte pretenţioasă, nu mi-am dorit un telefon atât de "smart", înainte mi se părea un moft,  chiar nepotrivit pentru mine să îmi doresc aşa ceva când nu aveam nevoie să îmi verific e-mailul în fiecare minut, nu sunt un om de afaceri important să îmi ţin agenda telefonic, să descarc documente sau să navighez internetul în voie oricând, pe lângă multe alte  facilităţi. Nu am carnet de conducere să am nevoie de un gps personal, deşi la cât sunt de aiurită aş avea nevoie de unul şi când merg pe jos. Acum că îl am îmi este drag pentru că văd telefonul nu doar ca pe un mod de a parcurge sute de km către cei dragi în doar câteva secunde de apelare, dar, ai practic deschiderea către internet şi posibilitatea să faci aproape tot ce poţi face cu un PC, nu în aceleasi condiţii dar pentru o tabletă mică şi atât de subţire e incredibil. E o jucărie care îti aduce atât de aproape multe posibilităţi şi înlocuieşte cu succes foarte multe obiecte, aşa că el face ce îi spui, rulează filme, face poze, cântă, îţi dă posibilitatea să citeşti ziare, reviste, bloguri chiar şi cărţi, filmează, te conectează cu prietenii de pe facebook, are chiar versiunea proprie de office şi multe altele pe care poate nici nu le-am descoperit încă la el, ar lipsi doar să danseze dar muzica şi dansul nu sunt, cu siguranţă preocupări prezente pentru mine, deci e perfect.
Şi de ce nu, trebuie să recunosc că acest cadou m-a făcut să trec poate mai uşor peste durerea serilor când în drum spre casă nu puteam apela cel mai dorit număr de telefon. Deci trebuie să îi mulţumesc soţului meu de două ori, o dată pentru cadou, a doua oară pentru că reuşeşte în aşa fel încât drumul spre casă să îl parcurgem împreună.

miercuri, 2 noiembrie 2011

Primul meu job

A fost unul fără remuneraţie şi în slujba căruia m-am autoproclamat. Aveam ilustra funcţie de secretară pentru mamaie, dacă mă gândesc în urmă, asistentă personală ar fi sunat excelent, dar nu era la modă titulatura. Tot ea  îmi dăduse ideea, furnizându-mi tot felul de acte care mai de care mai serioase în ochii mei, a căror ordine era de o importanţă deosebită. Îi ţineam şi agenda personală, într-adevăr pe foi şi nu pe calculator, cu litere descifrabile doar de către mine căci misterul alfabetului nu fusese dezlegat încă. Ea avea răbdare şi asculta cu interes, asumarea rolului era o chestiune esenţială astfel încât de multe ori mă tranformam din subaltern în supraveghetor şi urmăream îndeaproape îndeplinirea în normă a sarcinilor. Aşa că zi de zi eram în spatele ei, verificând dacă păsările sunt hrănite corespunzător, ouale luate din cuibar, plăcinta pusă la copt şi mâncarea pe foc. La fel de sârguincioasă am fost şi când am vrut să văd ce întreprinde prin pod, pentru că în agenda mea nu se regăsea nicio activitate în locul cu pricina, dar am avut ghinion şi am cazut de pe a treia treaptă a scării direct în cap, m-am înfipt ca o pară mălăiaţă în noroi, noroc că purtam o căciulă cu guler cu tot şi nu m-am murdărit prea tare căci aceasta se pare că a fost problema mea principală în timp ce biata mamaie verifica oase rupte şi gâturi frânte, nu a fost cazul, nişte apucături din zilele noastre trebuie să mi se tragă de atunci.
Dar ea avea dedicaţie şi răbdare aşa că primul meu job s-a desfăşurat fără sancţiuni majore şi am ajuns să o îndragesc deosebit chiar dacă în prima zi când am ramas doar cu ea i-am ocolit îmbrăţişarea fiind în mintea mea de atunci responsabilă pentru plecarea mamei la serviciu. Iubeam rujul ei roşu, cafeaua lungită cu multă apă, de fapt apă cu o linguriţă de cafea, poveştile ei în timp ce eu supervizam să fie treaba corespunzător efectuată, ce să mai mi-a creat mediul perfect pentru primul meu "act în câmpul muncii". Când ne-am mutat apoi, am rămas cu jumătate de normă, în timp am fost înlocuită cu succes de alţi nepoţi cu sârg.

luni, 31 octombrie 2011

Zilele mele trec în iureş, una după alta, în inerţie, fără prea multă simţire de apartanenţă în prezent. Gândurile mele aşezate aici mi-au fost alinare într-o realitate în care nu am cum şi când să defulez. Visele rele nu îmi dau pace deloc. S-a întâmplat o tragedie şi s-au dezvelit multe dureri şi griji. Mi-am pierdut cea mai bună prietenă, sufletul care îmi era cel mai aproape, oglinda sufletului meu, mi-am petrecut ziua de naştere în durere şi orânduieli de înmormântare, mi-am pierdut visul de a fi mireasă. Îmi este incredibil de dor de ea şi visele cu ea bolnavă nu mă lasă deloc. Sora mea şi-a pierdut mama, e încă mică şi fără o linie clară trasată de viaţă, este în căutarea primului job, are nevoie de cineva să o călăuzească. Tata şi-a pierdut marea iubire, sufletul pereche şi  partenera lui de viaţă, lumea lor s-a năruit, nu ştie cum să fie fără ea. Nici eu nu ştiu, nu ştiu cum s-a putut întâmpla asta, era de neînvins. În fiecare zi mă gândesc că nu poate fi adevărat şi totuşi adun ciob cu ciob, printre activităţile mele zilnice şi grija pentru tata şi toate lucrurile care trebuie continuate normal. De multe ori simt să renunţ la luptă, să mă aşez în camera mea obscură şi să aştept timpul să treacă. Singurul motiv pentru care încă păşesc sunt cei dragi care au nevoie de mine. Aseară am avut o cădere nervoasă, poate mult spus, un moment de picaj, ce ni s-a întâmplat a fost o dramă, ne doare incredibil, nu facem o competiţie din acest fapt. După încă o noapte de coşmar şi două zile în care mi-a lipsit enorm să aud a n oară impresii din afară cam despre cine suferă mai mult a fost picătura. S-au grăbit nori, s-a ridicat praf şi a pornit o altă furtună în sufletul meu. N-am defilat cu durerea mea, e un lucru prea sfânt, e un lucru care ţine de respectul meu pentru tot ce a fost mama, cu toate intenţiile bune din lume nu înteleg cum e posibil să îi spui unui om cu o asemenea pierdere cum şi câtă e durerea lui, să faci comparaţii şi afirmaţii, să îţi faci griji pentru lucruri care nu te privesc. Conştiinţa mea, respectul şi dragostea pe care le port tatălui meu sunt suficiente motive să am pentru el grija cea mai potrivită, şi dacă nu o fac pentru că simt, nu o să o fac pentru că îmi spune cineva care nu ştie, nu ştie că sunt acolo de câte ori pot, nu ştie că mi-am asumat rolul de a suplini activităţi casnice, rolul de confort, de siguranţă şi poate că sunt copleşită uneori, dar fac tot ceea ce pot. Dacă cineva vrea să mă ajute poate ar trebui să mă întrebe eu ce mai fac, cum mă descurc, nu am nevoie de sfaturi legate de lucruri pe care le-am rezolvat şi le rezolv în cel mai bun mod cu putinţă pentru noi. Cum poţi ştii ce e în sufletul meu, cum poţi să îmi spui că cineva suferă mai mult ca mine, cum poţi compara suferinţa, cum îţi poţi permite să faci astfel de afirmaţii în faţa unui om carne vie. Nu spun că sunt cea mai bună, că suferinţa mea e cea mai pură, spun doar că poate chiar fără să ştii multe despre un om trebuie să ai respectul de a nu face presupuneri despre gradul lui de simţire, e jignitor, înjositor, fără respect şi fără rost şi doare al dracului de tare. Şi nu am mai putut să fiu mică, să înghit în sec, să tratez cu respect şi mulţumire sfaturile primite şi să merg mai departe, nu am mai putut. Mi-am văzut mama stingându-se picătură cu picătură, am fost acolo, am văzut tot chinul, am fost prin spitale, pe la doctori, am păzit-o în ultimile momente, mi-am pierdut vise şi speranţe, poate că lucrurile acestea îmi dau câtiva ani, câtiva ani în plus să nu mai fiu mică şi cu obligaţia de a nu riposta, sau poate nu......doar că nu mai pot.

vineri, 28 octombrie 2011

Dacă aş putea...

...trăi în lumea mea, mică şi restrânsă aş pune pereţi dublii şi gratii la geamuri, aş fereca-o bine să nu pătrundă nimeni, pe cât de fioroasă ar arăta în exterior, cu garduri înalte şi uşi de nedeschis pe atât de primitoare ar fi în interior, cu draperii lungi în culori calde, cu perne multe şi pături moi, lumină trandafirie, miros de scorţişoară. Dar lumea mea tot s-ar afla în lumea lor, inevitabil ne vom intersecta cel puţin priviri, regulile sunt simple dar din cele mai vechi timpuri există doar pentru a fi încalcate. Şi e posibil să deschid poate uşa primitor sau o fereastră mititică şi să ma trezesc cu invazie mai ceva ca cele de lăcuste. Şi unde e punctul de trecere între o conversaţie plăcută şi o glumă inocentă la păreri, forţând de-a dreptul  lumi care nu ne aparţin. Am învăţat de când eram mică să nu am pretenţii şi aşteptări de la oameni, de la oamenii neimplicaţi direct în viaţa mea, de la familie inevitabil avem toţi. Îi iau exact aşa cum sunt, astfel nu risc dezamăgiri, supărări şi reproşuri fără rost, dar ce te faci că te trezeşti că ei păşesc în lumea ta cu cizme şi noroi, având mai mult de atât şi pretenţii asupra gesturilor şi reacţiilor tale, fără niciun fel de drept. Cum pui punct, cum trasezi graniţa de până aici, e destul de complex şi diferit de la persoană la persoană, mie nu îmi iese deloc, absolut deloc. Mi s-a întâmplat să ajung să evit persoane doar pentru că nu cunosc limite, trasarea acestora clară îi supără şi atunci ce e de făcut decât să desparţi cărări.

miercuri, 26 octombrie 2011

Şi încă o zi...

... de miercuri. E una din acele zile când simt fiori în capul pieptului, fiori ce se răspândesc până în vârful degetelor, când capul îmi este ameţit, când simt că nu merg drept. O zi în care nu vreau să aud nimic şi lacrimile aşteaptă să iasă la iveală, inevitabil ca atunci când râuri ajung la final de  drum drept şi urmează o cădere de apă. O bluză lila şi o fustă neagră, cu părul scurt, cu cea mai caldă privire din lume şi cel mai drag mie zâmbet, cu nerăbdarea aştepării, cu drumuri zeci la poartă şi bucuria când o zăream de după colţ. Cu poveşti şi copilării, cu noi trei plimbându-ne pe sub castani. Nopţi albe, cu vorbe câte-n stele, simţindu-mă atât de odihnită şi împăcată, ore întregi la telefon, dimineţi însorite pe şezlongul de pe terasă, locul ei preferat. Bucuria cristalului din glas când auzea uşa şi întreba..care copil al meu s-a trezit.... Bălăceli interminabile în apa primitoare a mării, priviri dulci pregătind prin bucătărie, cele mai potrivite cuvinte, pansamente pentru răni adevărate ori închipuite, noi furişându-ne în patul lor, râsete, flori, cele mai frumoase daruri din lume, cele mai din suflet şi pure bucurii, brăduţi şi panglicuţe, noi două şi ninsoarea de afară, cele mai frumoase si de preţ amintiri, cele mai dulci primiri acasă şi cele mai dureroase despărţiri.
Tata ţipând să ieşim afară, cele mai lungi minute de aşteptare, durere scăldată în lacrimi şi suspine înfundate, şi-apoi tot el spunându-se că s-a stins, cel mai crunt.
Toate mi se rotesc în minte. E încă o zi..

joi, 20 octombrie 2011

Nu ştiu eu....

.....      Ce înseamnă să fii mic, tare mic în faţa bolii şi a pijamalei drept uniformă. Oamenii în pijamale şi hălăţel uşor, de după gratiile spitalelor sunt toţi la fel, mici şi împovăraţi de durere şi griji, de dezolanţă, de tristeţe, şi peste toate acestea trebuie să poarte pe umerii lor de multe ori nepăsare, dezinteres şi grosolănie. Să nu pătezi cearceafurile de sânge, să nu te doară, să suporţi, mai rău de atât, înduri sau mori. Fie ei medici, fie avocaţi, ingineri, economişti, tehnicieni sau muncitori acolo toţi sunt "tu" şi dă-te la o parte, în loc sa fie toţi oameni şi "dumneavoastră", în loc să fie explicaţii pe întelesul tuturor şi îngrijire cu dăruinţă, acolo eşti prea jos.
.....     Ce înseamnă speranţă în zadar, lovitură după lovitură, genunchi zdreliţi, suflete arse, să te ridici de fiecare dată şi să fii aruncat tot mai adânc şi mai adânc, umbros şi umed şi trist şi gol până la pierdere.
.....     Ce înseamnă spital, ce înseamna malign.
Eu nu mai am încredere şi nici speranţă însă mi-aş dori la fel de mult ca medicii de calitate din România care îmi par acum la fel de mulţi ca şi cazurile de cancer tratate pâna la capăt, cu succes, aici, să crească până când vor fi numai aceste situaţii.

Eu zic că avem, ca ţară mult prea puţin respect pentru pacienţii noştrii, mult prea puţini medici dedicaţi, aparatură, dotări, interes, ingrijire paleativă, în unele spitale se plimbă bolnavii cu metastaze dintr-o clădire în alta pentru analize. Şi când ajungi acolo să laşi pe cineva drag, care pentru tine era mai mult decât tot ce poate exista, care ajungea sus,sus, care pentru sufletul tău era cea mai solidă stâncă, cea care le sprijinea pe celelalte de la cădere, îl laşi acolo ca să fie mic....e cumplit.
Eu nu mai cred....

marți, 18 octombrie 2011

A venit iarna...toamna

E o zi rece, rece de toamnă, frigul îţi pătrunde imediat şi îl simţi lovind cu putere în creştetul capului. Vântul bate cu putere, îţi învârte nemilos părul şi te lasă cu o durere usturătoare. Să ajungi la uşa de intrare a blocului ţi se pare o victorie incredibilă. Din camera semiobscură, în vârful patului, pilota moale şi culoarea reconfortantă a ansamblului totul pare mic, o lume mică tare în care totul se resimte atât de sigur şi nu ai vrea decât să te aşezi acolo şi să dai ceasul înapoi, un fel de moment de îngheţare a timpului. Departe de frigul de afară, departe de cuvinte multe şi spuse nepotrivit, departe de zgomot, doar tu, perna preferată, pilota moale, moale ca o strângere drăgăstoasă în braţe, calduţ şi cu miros de scorţişoară lumea pare un pic mai bună. Şi atunci te întinzi după cartea  de pe noptieră sau te uiţi la un film. Azi ne uităm mai degrabă la un film, un film cu părinţi si copii, cu dragoste şi carieră, cu iarnă şi...cu pinguini. Un cadou de foarte departe, un cadou special îi dă cu totul peste cap viaţa lui Popper, un agent extrem de abil în procurarea de clădiri preţioase chiar şi atunci când nu erau de vânzare. Metodele lui nu dădeau niciodată greş până la un frumos restaurant, plin de farmec şi tradiţie din Central Park al cărei proprietară este extrem de pretenţioasă şi selectivă şi spune de fiecare dată că nu are nimic de vânzare. Dar să ne întoarcem la cadou, nişte pinguini trimişi de tatal lui Popper, mereu plecat în expediţii şi veşnic absent din viaţa fiului său. Aceşti pinguini îi transformă conştiinţa, îl apropie de copiii săi, de fosta soţie şi mai mult îi transformă casa în parc de distracţii de iarnă, oameni de zăpadă, patinoar, iglu, trambuline şi multă, multă nea. Dar, bineînteles lucrurile se complică, Popper ajunge la concluzia că nu îşi poate asuma răspunderea pentru păsări, este concediat, nu poate obţine un contract pentru clădirea din parc aşa că hotărăste să îşi reia viaţa de dinainte. Se întoarce la job, pinguinii ajung la gradina zoologică, copiii sunt dezamăgiţi, iar fosta soţie îşi pierde speranţa reîmpăcării. Dar orice poveste are un final frumos, frumos să îl descoperim singuri. A fost Mr. Popper's Penguins.
Păcat că azi e marţi, am renunţat la confortul de home sweet home.


marți, 11 octombrie 2011

Toamnă

Primele frunze tomnatice mă îngălbenesc uşor, primele picături de ploaie rece îmi ard pielea, prima adiere de toamnă arsă îmi ustură ochii, prima zi doare, a doua doare şi mai tare, a treia, a patra, apoi poate doare că nu mai doare la fel. E iar toamnă, prezentă peste tot, soarele şi-a pierdut zâmbetul săgalnic şi a decretat trist.

sâmbătă, 8 octombrie 2011

Today

Should have been my wedding day, I am said, mostly for the reason it cat not be. Just that.
Published with Blogger-droid v1.7.4

joi, 6 octombrie 2011

Trist

"Steve Jobs is undeniably an extraordinary man by any standard. He has left his mark on no less than five industries: personal computers with Apple II and Macintosh, music with iPod and iTunes, phone with iPhone, and animation with Pixar. The middle-class hippie kid with no college education that he was built a computer empire and became a multi-millionaire in a few years, was fired from his own company before coming back a decade later to save it and turn it into one of the world’s most influential corporations, with millions of fans around the world. He has also contributed to the creation of the new leader in animated movies for decades to come. He has been called a fluke for years, but is now widely acknowledged as one the world’s most eminent business executives and an unrivaled visionary. He has changed millions of lives by making technology easy-to-use, exciting and beautiful.… And you know what the best part is? He’s not done yet." - http://allaboutstevejobs.com/bio/short/short.html

Experienţa mea personală nu are cum să mă lase să nu tresar de fiecare dată când aud un alt diagnostic crunt. Să trăieşti cu un asemenea diagnostic înseamnă să mergi pe lângă prăpastie de fiecare dată, înseamnă nesiguranţă, neputinţă, tristeţe şi curaj. Este poate cea mai cruntă şi dureroasa boală a timpurilor noastre, e cea care ne ia părinţii atunci când avem mai multă nevoie, e cea care nu cruţă şi lasă în urmă multe, multe lacrimi. Am citit statistici mii, ştiu din domentări, din articole şi  cel mai adânc, din păcate ştiu şi din experienţă. Am fost de multe ori tentată să scriu aici, m-am oprit pentru că nu trebuie să spulberăm speranţe cu statistici reci sau cu poveşti. Fiecare caz e unic, nu există boli, există bolnavi, unul din lucrurile cele mai grele ale experienţei mele a fost că mama mea a ştiut pas cu pas evoluţia, semnificaţia şi etapele bolii, poate că e mai uşor de îndurat atunci când bolnavul are speranţa inocentă, a omului care nu ştie absolut totul despre durerea lui. A fost teribil să văd de pe margine nivelul în care conştientizeaza şi cunoaşte fiecare etapă de evoluţie, a fost cumplit să îmi imaginez ce a însemnat pentru sufletul ei. De aceea experienţa rămâne la mine, pentru că nu vreau să spun că poate ar fi oameni care au nevoie de ea, pentru că mi-aş dori din tot sufletul să nu mai fie şi pentru că e nevoie de multă, multă speranţă.

"La 17 ani am citit un proverb care spunea: «Dacă trăieşti în fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, într-o zi cu siguranţă vei avea dreptate». M-a marcat, iar de atunci, în fiecare zi mă uit în oglindă în fiecare zi şi mă întreb: «Dacă astăzi e ultima zi a vieţii, aş face ceea ce vreau să fac astăzi?», iar atunci când răspunsul este «Nu», ceea ce se întâmplă în foarte multe zile, ştiu că trebuie să schimb ceva" - Steve Jobs

Şi, de fapt, cel mai dureros lucru din lume este că ajungem în viaţă într-o asemenea situaţie astfel încât suntem la fel de mici, fie că suntem Steve Jobs, fie că suntem un inginer obişnuit dintr-un oraş aglomerat sau un om cu o viaţă liniştită undeva la ţară. Suntem la fel, în faţa bolii nemiloase suntem toţi la fel. Oricât de mari am fi ca oameni tot mici suntem in faţa acestui nemilos adversar.

Nu suntem veşnici, dar rămânem fie în sufletul familiei, al prietenilor, al angajaţilor, ca model de manager, de inovator, de tipărit începuturi. 
Cine a fost Steve Jobs e o intrebare greşită, corect e să întrebăm cine este Steve Jobs, pentru că avem fiecare o părticică din tot ce este şi tot ce a putut face în era tehnologiei pentru noi toţi.
Eu nu pot vorbi despre el, cine aş fi eu...http://www.tolo.ro/2011/10/06/9293/

marți, 4 octombrie 2011

Cine suntem noi

Puţin din toate, suntem puţin din părinţii noştri, puţin din bunici, suntem nou şi vechi, tradiţie şi răzvrătire, timp în schimbare, suntem speranţă şi dezarmare, suntem vis şi relitate, sentimentali şi realişti, suntem o luptă continuă între ce bucătică din noi iese învingătoare. Aventuraţi în lianele şi de multe ori cărările întortocheate ale vieţii totuşi rădăcinile nu ni le uităm niciodată, fie că ni le amintesc părinţii, fie că le simţim noi, fie că nu le înţelegem însemnătatea dar când e vorba de cineva drag faci tot ce poţi ca să fii măcar împăcat, fie poate chiar că le faci de  ochii lumii.
De ce încerc să le respect eu, din al treilea motiv. Mi-a spus cineva o dată că dacă nu am avea tradiţii cum am mai ştii cine suntem, poate că are dreptate. Sunt multe şi nu aceleaşi pentru toţi, unele semnificaţii nu le cunosc, nu le întelegeam dar nu le mai pun sub discuţie, nu mai am aceeaşi vehemenţă în a le combate, acum mă interesează doar sa fac lucrurile cât mai bine pentru că nu ştiu cât de mult contează, unde şi cum. Fac tot ce pot şi ce consider mai bine şi acum nu accept sfaturi şi nici ridicări din sprâncene de la prea multă lume nu pentru că sunt arogantă, arogantă nu am fost niciodată ci pentru că doare atunci când ai o experienţă atât de grea în suflet să spună oameni din afară că ei ştiu mai bine...

joi, 29 septembrie 2011

Prea mult

Mi-am propus cândva să scriu aici despre cele mai importante femei din viaţa mea, despre trăirile şi felul în care sunt atât de speciale ele, îmi imaginam chiar că voi face şi ceva documentare, ascultând iar şi iar din vorbele lor calde şi aşezate cum îmi plăcea aşa de mult. Atât de trist dar multe din ele nu mai sunt. Am pierdut-o şi pe bunica, a fost o răscolire incredibilă între regretul pentru că ea nu mai este şi durerea că şi mama mea trebuia să fie cu noi. Sunt mult prea multe sentimente. Mă gândesc de multe ori cum de mai stau în picioare, cum de am venit azi la birou. Chiar dacă tindem să fim raţionali avem nevoie de semne şi le tot căutăm mereu, de multe ori poate ne e teamă să le spunem cu voce tare, poate cei din jur ne privesc cu o sprânceană ridicată, dar pentru noi, pentru fiecare avem nevoie să credem în ceva, să ne uităm cuprinzător în jur şi sa căutăm. Am numărat cu toţii în gând fără să ştim unii de ceilalţi şi ne-am spus la un moment dat biata bunica s-a stins când mama a împlinit fix patruzeci de zile de când nu mai este cu noi. Pur întâmplător nu ştiu, eu am nevoie să ştiu că ele sunt bine.
Cum era bunica, bunica era veselă, mereu pusă pe şotii, la ea ne strângeam toţi nepoţii după şcoală şi of biata de ea trebuia să ne puna tigaia de cartofi prăjiţi de fiecare dată când copii fiind strâmbam din nas la mâncarea cu trudă gătită pentru noi. Nu ştia ce să ne mai dea,  ne-ar fi dat sufletul ei. A trăit toate sentimentele dureroase posibile, şi-a pierdut parinţii, soţul, sora, fiica. Mi-aş fi dorit să îi alin mamei durerea pierderii mamei ei, mi-aş fi dorit să o ţin în braţe aşa cum a facut vărul meu cu mama lui, mi-aş fi dorit să îi stea alături ambele fiice, dar viaţa a vrut ca mama să fie cu ea şi nu cu noi.
Intr-o zi o să scriu despre femeile din viaţa mea, ele sunt prezente mereu în sufletul, gândul şi toată fiinţa mea.

joi, 22 septembrie 2011

Lucruri care nu ar trebui rostite

Sunt o persoană raţională, deşi visătoare şi romantică sunt mereu cu picioarele pe pământ. Prefer explicaţiile logice şi  le găsesc aproape pentru orice. Dar, mai presus de toate, recunosc, mi-ar plăcea nişte explicaţii supranaturale, romanţate, pline de simţire şi însufleţite, de poveste, de continuitate, de ce e mai sus de tot.
Mama mea mi-a spus încă de pe 15 la mulţi ani şi că şi-ar dori să îmi poată face cel mai frumos cadou din lume, am sperat mult să nu se întample ceva de ziua mea, nu din egoism ci pentru că mi se părea o pedeapsă a cărei vină trebuia să o caut, cu toate aceste lucruri mi-am dorit atunci chiar să îi dăruiesc aceea zi ei, deşi i-aş fi dat-o pentru orice alt deznodământ, nu pentru acesta. I-aş fi dăruit-o să fie sănătoasă în schimb a trebuit să fie ca să o pierd. Simt nevoia să gândesc cu sufletul, simt nevoia să ştiu că mama mea e bine, dar o visez numai bolnavă, cu toate că ştiu că acest lucru m-a marcat aş vrea să simt ceva mai presus de noi care să îmi spună că e bine. Ca în filme şi poveşti am vrea să simţim mai mult, lucruri inexplicabile care să ne facă să îi simţim aproape.
Am făcut tot posibilul cu toată durerea din suflet să îi las drumul ei, a fost prea mult întoarsă din drum şi aşa incredibil de întortocheat, în final nu mai poţi pomeni nici de luptă, nici de motive pentru luptă, nici de curajul vieţii, tot ce am putut să spun gândeşte-te acum doar la tine, te-ai gândit la noi prea mult, şi îmi răsuna frenetic în tot capul de ce acum? de ce abia acum să se gândească, de ce nu de la început, de ce nu când se putea bine, de ce acum când e rău..de ce e aşa nedrept.
Aş vrea să ştiu că e cu mine, că îi e bine, ca în filmul fetiţei cu balonul călător care a primit un semn că tatăl ei o vede....toţi visăm.
Ştiu că sunt amintirile, ştiu că mi-au rămas atât de multe, inepuizabile comori şi tot nu mă pot abţine să vreau mai mult....

Eşti în tot şi în toate mereu.

marți, 20 septembrie 2011

Încă

mă simt incredibil de vinovată când fac/gândesc/respir altceva, ceva ce nu are legătură cu ce am iubit mai mult şi mă doare mai tare, senzaţia aceasta poate nu va trece niciodată.
Dar voi încerca astăzi să vă povestesc despre Bancă
De dimineaţă am plecat la datoria mea zilnică ştiind că în drum am de făcut câteva opriri de plăţi de facturi, căci am reuşit să îi cheltuiesc domnului toţi banii şi internet bankingul aşa de folositor până acum al lui, luna această nu mi-a fost util. Prima oprire, Poşta, cea mai aproape, neaglomerată şi comodă, numai că factura X nu putea fi plătită la Poşta. A doua oprire, casieria Băncii, acolo nu se pot face plăţi de facturi fără buletin, eu nu am buletin, l-am dat pe un altul mai nou deci niciun succes. Nu ştiu de ce cred ei că vine cineva şi îmi plăteşte mie facturile, zâna cea bună, binefăcători, ce or avea cu ei sau cu mine, îmi alungă plătitorii de facturi cu pretenţiile lor exagerate. Nu a mers nimic, nici certificat de naştere, nici copie dupa buletin, nici dovada de la poliţie cum că buletinul meu, cel original e reţinut pe la ei. Buuun, ce e de făcut, m-am gândit să plătesc la bancomat, direct de pe card, dar numai bine monstrul mi-a inghiţit cardul. Şi de aici potopul, cei care deschid bancomatul vin o dată pe săptămână, nu cardul nu poate fi blocat fără buletin, nu bani nu pot retrage fără buletin, nu - nu mă ajută nimic în locul lui, toate pe un ton înţepat şi înţepător. Şi cui i s-a făcut milă de mine într-un final, ei bine, directoarei sucursalei căreia îi mulţumesc că are timp şi dedicaţie să se implice şi să rezolve probleme care nu sunt ale ei, să aiba răbdare şi dechidere să te ajute cu ceva şi să suporte mulţi subalterni care spun nu, în general din marea comoditate.
A avut amabilitatea să verifice dacă este cardul în ATM, să sune ca cineva să vină azi să îl elibereze , să mă sune când au venit, să îmi elibereze cardul având în vedere că aveam toate actele doveditoare că sunt cine sunt, inclusiv dovada de la poliţie că buletinul îmi este prizonier. Există şi oameni pe care îi interesează, dar de cele mai multe ori nu cei care au această sarcină.
Şi domnişoară de la ghişeu : cardul se poate bloca  telefonic, soldul se poate verifica telefonic, cei de la asistenţă vin când sunt solicitaţi dar a fost mai bine să mă fierbeţi pe mine că trebuie să aştept o săptămână cardul meu neblocat, fără a avea siguranţa că este în ATM, fără a-mi putea verifica soldul, nu că aş avea vreo avere pe el ci tocmai pentru că nu am.

Eşti în tot şi în toate, mereu.

luni, 19 septembrie 2011

Un pic de schimbare

Dacă ar fi după mine aş tuna şi aş cam fulgera continuu, simt o durere care se tot întinde dar azi a venit timpul să vorbim şi despre altceva.

Azi a venit timpul să îi spun La mulţi ani unui om care m-a dus pe cele mai înalte culmi şi câteodată, rar ce este drept prin unele prăpastii dar şi aşa eu în prăpastie şi el departe, departe mi-a fost aproape şi m-am odihnit în braţele lui când a fost mai greu. Îi mulţumesc că a fost lângă mine, îi mulţumesc că de mâna lui paşii mi-au devenit  mai siguri pe cărările întortocheate ale vieţii. Îi doresc să fie bun şi rabdător, să respire adânc, să răspundă mereu cu calm miilor de întrebări, îi doresc să fie sănătos şi să mă iubească întotdeauna. Deşi suntem doar la câţiva kilometri distanţă şi în acelaşi oraş, deşi diseară vom fi împreună ca şi aseară îmi este foarte, foarte dor de el...

La multi ani dragul meu soţ, te iubesc din tot sufletul şi îmi doresc să rezistăm ca şi până acum tuturor talazurilor vieţii.

miercuri, 14 septembrie 2011

From the past

Când eram mică nu era nimic pe lume să îndrăgesc în sufletul meu mai mult decât Crăciunul, avea toată lumina, întelegerea, povestea şi tradiţia noastră de familie, era totul sfânt şi pur şi simplu minunat. În prima zi de şcoală după vacanţa de Crăciun căutam prin multitudinea de paşi uşori în zăpada luminoasă şi uşor roşiatică de la felinarele străzii, pe aceia ai noştri, ai plimbărilor seara, toţi, ca să vedem oraşul gătit, al amintirilor de sărbătoare. Viaţa noastră e o imensitate de paşi, şi caut paşii de ieri, ca o amprentă a mea lăsată în trecut. Eram exact aici, în acelaşi loc, mă uit să văd daca eu cea de ieri mai sunt în preajmă. Aceleaşi locuri, aceleaşi lucruri, totul la fel şi totuşi incredibil de schimbat. Doar de o secundă avem nevoie ca nimic să nu mai fie, stau aici, un ceas mi-ar trebui să întorc puţin din timp, unde sunt paşii, unde sunt umbrele, unde sunt zâmbetele, unde sunt momentele mele, le văd dar nu pot să le ating şi merg mereu înainte în inerţia secundelor neiertătoare. Te caut, doar câteva pagini în trecut şi te-aş putea atinge, e aşa de aproape dar nu ajung şi totul s-a schimbat. Paginile unei cărţi le poţi da cu uşurinta înapoi, poţi recâstiga sentimente până şi cuvintele le poţi lua înapoi, dar viaţa, viaţa merge înainte şi este în unele situaţii cel mai sfâşietor lucru din lume.
Mă doare capul şi gâtul mă ustură de-atâtea lacrimi înăbuşite, mi-am dat seama ce îmi doresc,încă de ieri, şi din păcate voi spune aici, loc în care am primit mereu ce mi-am dorit şi nu am fost niciodată dezamăgită, dar în altă parte nu are cine mă auzi, vreau doar respect, respect pentru suferinţa mea. Nimic mai mult.

joi, 8 septembrie 2011

Unde

şi valuri semeţe de şoc s-au domolit uşor, s-au tot rostogolit, împins şi lovit de stânci către ţarm şi s-a lăsat o linişte, o linişte uşor stranie care ascunde numai durere. Durerea e mai mare pe fondul asta apăsător. Am trecut de şocul tragediei, de faptul că s-a întamplat chiar de ziua mea, am trecut de şocul anulării cununiei religioase, acum e linişte şi îmi e tot mai dor, usturător de dor...de telefoanele noastre zilnice în care chiar dacă nu spuneam nimic ne spuneam totul, de felul în care ne aştepta acasă, de discuţiile noastre interminabile, de felul în care alegea cuvinte fermecate care îmi dădeau imens de multă putere, de vocea ei caldă, de chipul ei atât de blând, e incredibil cum era suficient să o privesc şi toate talazurile din sufletul meu se domoleau, totul se făcea oglindă....A fost prea bună, mult prea bună...şi totuşi sunt atât de puţini oameni care înteleg că menirea noastră e atât de scurtă şi de grea încât tot ce contează e ce laşi în sufletele ce rămân...de câte ori nu am spus ...

Mă gândisem să fac un post separat, dar pentru că sunt una şi aceeaşi, şi oricum am învăţat de la mama că pe chipul tău nu trebuie să se vadă durerea chiar dacă uneori trebuie să o mai şi recunoşti, cu toate acestea chiar dacă am o zi grea ma gândesc la Marii dragi. De Sfânta Maria noi ne întâlneam mai mereu la bunica, aveam multe Marii de sărbătorit, ne aşezam cu toţii la masa lungă din curte, special pusă pentru această ocazie. Era mai mareu o zi frumoasă, cu soare, mamei îi plăcea mult.
La mulţi ani Mariilor dragi mie, mătuşii mele care a fost alături de noi, Mariei din downunder pe care o găsesc de o sensibilitate rară, felicitări mămicii ei pentru că are aşa o fată, Mariei lui Matei, care scrie atât de frumos şi m-a impresionat foarte tare pentru că am simţit-o aproape de mine în nişte momente grele, Mariei Cojocaru  pe care am descoperit-o de curând şi îmi este dragă, petrecere frumoasă şi sănătate mămicii ei, Mariei Sofia, fetiţa Carlei, jumătatea mai dominatoare a gemenelor, Marianei cu mult drag, care mi-a fost mereu aproape cu un sfat, Catincăi de care îmi e dor de când mama ei scrie mai rar...

vineri, 2 septembrie 2011

Despre puterea unui om

Ce înseamnă să trăieşti cu un diagnostic atât de cumplit e greu de presupus, de înteles, trăieşti în nesiguranţa zilei de mâine cu grija stării de azi. E uşor de spus trăieşte fiecare zi aşa cum este, nimeni nu ştie până când, nici cei sănătoşi, e uşor să îi spui unui om bolnav aşa, ar fi o filozifie sănătoasă dar poţi oare să o adopţi.... Medicii spun contează cât, un an, doi, trei, într-adevăr sunt mai buni trei ani decât doi, dar calitatea acelor ani e cea mai importantă. Mi-e greu să vorbesc despre acest lucru, sunt incredibil de mulţi oameni bolnavi de cancer cărora le doresc din tot sufletul multă speranţă, credinţă şi mult noroc, le doresc o viaţă lungă şi suferinţă cât mai puţină posibil. Raportat la tragedia mea personală, repet calitatea vieţii acelor ani e extrem de importantă, medicii au obiceiul să taie în carne vie, sa citeze statistici şi să vorbească cu cea mai mare lejeritate despre lucruri extrem de grave, probabil că dacă nu ar fi aşa ar înnebuni dupa primii câţiva pacienţi, noi ceilalţi avem senzaţia că toate aceste lucruri groaznic de grele sunt departe de noi, nu ne-ar putea atinge vreodată.
Pe lângă un tratament îngrozitor care de cele mai multe ori are rolul doar de a prelungi situaţia , traumele psihice sunt teribile.Despre tratamente doar dacă mă opresc la cea mai cumplită, chimioterapia, pe scurt unul din cele mai grele tratamente, un tratament care distruge tot, am văzut filme dar nu au fost nici măcar puţin aproape de adevăr, e un calvar întreg. Şi trebuie să lupţi cu boala, să lupţi cu efectele secundare ale tratamentului, să te plimbi din spital în spital, de la doctor la doctor, după o reţetă sau alta. Să te plimbi când simţi fizic şi psihic neputinţă dintr-un spital în altul pentru că saloanele şi analizele de sânge sunt într-unul din ele iar ecograful în altul, pentru nişte oameni atât  de greu încercaţi nu s-a putut face astfel încât  absolut tot ce le era lor necesar să se găsească la îndemână, iar toate neajunsurile acestea să se răsfrângă asupra lor pentru care efortul a fost mai mult decât imposibil. Ce înseamnă să asculţi, nu mai poţi chimioterapie - mori, ce înseamnă să nu existe un sistem de îngrijire  a bolnavilor aflaţi în ultima fază, onorabil, ce înseamnă să întrebi patru medici acelaşi lucru şi să primeşti patru răspunsuri total diferite.
Traume psihice, la mama am văzut foarte rar, şi atunci doar le-am întrezărit, a fost aceeaşi ca înainte, poate mai bună, mai blândă, de parcă ar fi fost posibil mai mult, niciodată nu a cerut nimic, niciodată nu s-a comportat ca un om bolnav care ar merita mai multă atenţie. Cel mai cumplit lucru a fost faptul că a ştiut etapă cu etapă deznodământul, l-a ştiut din punct de vedere medical prea bine, l-a simţit şi l-a acceptat fără să se simtă niciun fel de disperare, plângere. Spunea că nu o doare nimic, că nu îi trebuie nimic, că îi e bine, o
vedeam cât se chinuie dar pe ea, pentru noi, nu o durea nimic. Aşteptam ca o minune o soluţie de la medici care măcar să îi calmeze puţin durerile pe care cu siguranţă le avea şi să ii dea un răgaz de câteva ore de somn, ea nu mai aştepta nici măcar acest lucru. Să trăieşti toate acestea, să fii perfect conştient şi lucid până aproape în ultima secundă şi să nu plângi, să nu te plângi, să nu fii nervos, să nu aştepti nimic de la cei din jur, să accepţi pur şi simplu şi să ai acelaşi comportament liniar, aceeaşi blândeţe, aceeaşi bunătate şi acelaşi calm pentru mine e incredibil.

joi, 1 septembrie 2011

Prima zi

Prima zi normală după atât de mult timp, am crezut că o dată ce voi intra în inevitabilul cotidian va fi mai bine, dar nu prea este, e doar prima zi, poate doar aceasta e atât de grea. Stăteam totuşi într-un balon de săpun într-un echilibru precar gata gata să se spargă, parcă totuşi în balonul meu realitatea era undeva mai departe şi parcă nu îmi venea să cred tot ce s-a întamplat, am mai spus ai vrea să stai pe loc, într-un colţ, ghemuit, şi să aştepti să te trezeşti dintr-un vis urât. Doare şi faptul că lumea merge înainte, nu stă pe loc niciodată, şi toată durerea curge lin facându-si loc în vâltoarea lor nebună.
Deci nu am rezolvat nimic.

luni, 29 august 2011

17 August 2011

La douazecisisapte de ani, int-o zi de vara mama imi daruia viata. 17 august, douazecisisapte de ani mai tarziu, aniversam si eu la randul meu aceeasi varsta ca si ea, zi in care am pierdut-o. In ziua in care am implinit douazecisisapte de ani mama mea a murit. A fost pentru mine un inger pe pamant, un inger printre oameni a fost mereu. Tot ce era mai frumos, mai calm, mai bun, mai rabdator, mai aproape, discreta dar prezenta in tot era EA. Era iubire pura, nimic din ce era ea nu avea margine, avea dragoste infinita, intelegere infinita nimic nu era limitat si totul posibil. E greu de povestit ce simt pentru ea, e greu de inteles ce fel de relatie am avut, nu eram mama fiica, nu eram prietene, eram ceva mai presus de tot, eram aproape de intelegerea perfecta, suflet langa suflet, era suficient sa ne privim in ochi, sau sa spunem un cuvant. A reusit intotdeauna sa fie alaturi de toti cei care au avut nevoie de ea, ajutorul ei era neconditionat, iubirea ei nu cerea nimic in schimb.
Era daruinta, si-a daruit tot sufletul si toata viata pentru noi, din pacate nu a mai fost suficient sa ii ramana si ei.
Nu stiu daca mama mea a fost un om, era un vis frumos cam ca o zi de vara perfecta, ea nu se supara, ea ne unea pe toti, zambea mereu, purta poveri intregi pentru usurinta celor dragi, era calda si buna si intelegea tot, era un univers intreg, nu gasesc cuvinte sa o descriu, este mama mea. Puterea ei era fantastica, a putut orice, oricat, oricand fara sa se vada o secunda pe chipul ei povara pe care o purta. Este mama mea si pentru mine o zana buna, dar am auzit de multe ori spunandu-se ca oameni ca ea nu se nasc de multe ori. A reusit tot, sa fie mama perfecta cu toata siguranta din lume, sa fie sotia perfecta, sa fie superiorul perfect, mai presus de tot un om deosebit pentru toti cei care au cunoscut-o. Nu o sa inteleg niciodata de ce atat de mult chin pentru cei mai buni. Imi pare rau ca nu o sa ma vezi mireasa, deloc ca nu voi fi, ma doare ca nepotii tai nu au norocul sa te cunoasca, nu ma doare ca am ramas singura, ma doare sufletul ca nu ai trait, ca nu te-ai bucurat de toate lucrurile pe care le-ai realizat, meritai bucurie pura, doar bucurie, nu e nimic ca imi e greu, e totul ca voiam sa iti fie bine, vreau sa iti fie bine.
Sa stii ca tata le-a spus colegilor tai, cu lacrimi siroind, sa nu uite niciodata ca ai acreditat primul laborator din judet, sa nu uite ca bolnava fiind, ai obtinut reacreditarea,e prea putin spus, prea putin sa se vada puterea ta.
Sa stii ca mi-am pastrat demnitatea, un dram din demnitatea pe care o aveai tu, disperarea nu s-a vazut nicio clipa, din respect si dragoste pentru tot ce ai putut tu sa fii ca om, mai presus de orice.
Te iubesc, mamico, imi lipsesti enorm, as vrea sa vii acasa.

duminică, 31 iulie 2011

O mie de dorinte

Nu o mie, cateva din cele mai arzatoare, de fapt toate se indreapta doar catre ea, as vrea sa fie bine, as vrea sa se faca bine, as vrea sa pot pleca linistita si impacata la el, sa o stiu bine acasa, as vrea sa poata sta toata noaptea la nunta noastra, as vrea o nunta simpla si putin numeroase, doar cu oameni dragi, as vrea o rochie simpla care sa ma reprezinte perfect, discreta, fara sa ma disting prea mult printre invitati, as vrea sa nu fie niciun efort pentru ea slujba la biserica si petrecerea de dupa. As vrea totul simplu, simplu si natural. As vrea ca ea sa ii faca prima data baita fetitei mele, atunci cand o sa o am, as vrea sa inteleaga toti ca in aceasta viata nu conteaza decat cum ii facem pe cei dragi sa se simta in jurul nostru si cum stim sa le oferim iubirea si sprijinul nostru, fara frustrari, fara tachinari, fara sa asteptam de la ei imposibilul, sa ii iubim mereu si sa incercam sa ii intelegem.

marți, 26 iulie 2011

Cuvinte


Le spui când ţi-e foame, le spui când ţi-e somn,când te doare, când îţi e dor, când iubeşti, când nu mai poţi, de multe ori îţi sunt inutile, prea puţine să te ajute  să te dezbraci de suflet să îl scuturi bine şi să îl îmbraci la loc uşor, uşor, curat şi nesupurând. De mult timp nu îmi mai ajung, sunt atât de neînsemnat expresive ca să mă poată ajuta să simt eliberare, chiar dacă poate s-ar inventa cele mai potrivite, chiar dacă  le-aş striga cu toată forţa să răsune peste munţi şi văi tot nu ar fi suficient. Şi tu dacă le alegi pe cele mai potrivite, pe cele mai frumoase, mai gătite, mai cugetate, liniştite şi aşezate, mai pregătite, mai aranjate, mai coafate şi machiate, mai fără de pereche oare e suficient, oare fac cât o strângere de mână, cât o îmbrăţişare, poate că da, sau poate nu, poate de fapt nu mai e nimic îndeajuns. Oare de-ar fi să ne punem o dorinţă în gând, toţi deodată, oare s-ar împlini, oare ar conta? Nu ştiu, nu ştiu decât că Paler avea atât de infinită dreptate, trăim fiecare zi ca şi cum mâine e încă una, şi apoi încă una şi nu se vor termina niciodată, uităm să trăim cu adevărat printre o mie de nimicuri şi etichete sociale.

luni, 18 iulie 2011

Vis

A fost un vis frumos weekendul ce tocmai a trecut, a sosit pe aripi reci din ţări departe şi a zburat imediat.
Am încercat să îl păstrez cât mai mult, dar timpul nemilos ca de obicei nu mi-a lăsat răgaz. Aş fi vrut să închid momentul bine de tot în suflet şi să mă trezesc în fiecare dimineaţă cu zâmbetul pe buze privind lângă mine şi constatând că nu sunt singură. Mai avem încă puţin sau mult de fapt pentru inimile noastre.
Am plecat sâmbătă dimineaţă şi duminica era musai să fim înapoi, aş mai fi stat lângă marea albastră, să îi simt căldura şi dragostea cu care ne înconjoară, să mă simt parte din ea şi să uităm împreună toată durerea, să se risipească aşa cum valurile ei vin şi trec mereu altele şi altele, niciunul la fel. Am înotat uşurel, nu mai am puterea şi rezistenţa de acum ceva ani, le-am pierdut şi nu ştiu unde. Unde o fi oare fata aceea care înota la infinit fără niciun pic de oboseala, simţeam că sunt parte din imensul albastru şi nu exista efort. Acum s-au pierdut dar am încercat să o simt şi sa o las să mă poarte, să îmi povestească, să mă aline şi să o îmbrăţisez. Am iubit mereu marea, i-am spus mereu tristeţea mea, am simţit-o bună, i-am spus mereu bun găsit şi să ne vedem curând, m-am simţit în siguranţă lângă ea.
Cât despre el, când l-am revăzut m-am simţit ca un copil a cărui mămică a lipsit o perioadă şi brusc nu o mai recunoaşte, se simte pierdut. Era tuns mai scurt şi cu urechile înfundate după zbor vorbea ca din putină, dar nu a durat mult şi au revenit toate, toate sentimentele mele de parcă nici nu ar fi fost plecat, totuşi durerea despărţirii o simţeam încă. A fost frumos, prea frumos, aştept cu mare nerăbdare să treacă aceasta perioadă grea şi să ne trezim iar împreună în fiecare zi. I-am spus ei, mării albastre dorinţele noastre şi apoi am văzut un delfin, nu cred în semne, dar mi-a plăcut să mă agăţ de asta, mi-a plăcut ce am simţit când am crezut o clipă că ea ne-a răspuns.

joi, 14 iulie 2011

Azi

Aseară mi s-au rupt pantofii, pantofi noi aproape din piele, s-au rupt din senin, de parcă au venit fulgere invizibile fără nori, pantoful drept arată perfect, pantoful stâng ca un gândac decedat cu aripile frânte. Am mers ce am mers aşa chinuindu-mă, aproape de casă ne-am întâlnit pentru cumpărături şi ea m-a forţat, prin cuvinte bineînţeles, să iau pantofii ei şi a mers desculţă. Nu mai era mult, dar a mers desculţă..pentru mine. S-au cuibărit toate sentimtele mai calde şi mai duioase din lume şi am realizat încă o dată, de parcă nu aş fi ştiut şi nu aş fi simţit de atâtea ori, ce înseamnă familia. Aşa cu toate greutăţile noastre recente am ştiut să fim la fel de uniţi cum am fost mereu, nicăieri nu e mai bine ca acasă, nicăieri nu eşti mai în siguranţă, mai ocrotit, mai iubit decât cu ai tăi şi le mulţumesc în fiecare zi că îi am şi ca sunt atât de minunaţi. I-am simţit mereu lângă mine, m-au cules de atâtea ori de pe jos, nu cred că există ceva să se fi putut face şi ei să nu fi făcut.
Iar pentru ea, incă o dată eşti cea mai bună soră din lume. Felicitari, domnişoară Absolventă!

marți, 12 iulie 2011

Linişte


Nu mă mai regăsesc în majoritatea lucrurilor care îmi plăceau înainte, şi-au pierdut din semnificaţie. Visez linişte, linişte materializată în întindere, de iarba verde crudă, de cer albastru sus, de apă limpede cât vezi cu ochii, de drum întins şi liber. Mă epuizează frământarea oraşului, mai mult decât mă epuizează mă duce la stări de nervi şi frustrare. Oameni grăbiţi şi neatenţi, maşini care nu te lasă nici măcar să treci pe trecerea de pietoni la culoarea verde a semaforului pentru tine şi mai şi claxonează nervoşi, nu mai înteleg nimic.Hypermarketuri pline, pline ochi cu oameni care se aşează în mijlocul drumului şi nu se clintesc nici când te văd, nici când ii rogi. Când eram mică adoram să merg la cumpărături, chiar şi în supermarket, nu îl înţelegeam pe tata ce se tânguie atât, eu mă plimbam până la Ploieşti, îmi clateam ochii prin rafturi, aveam tot timpul şi răbdarea din lume. Adoram de asemenea să merg la mare în staţiunile noastre binecunoscute, cearceaf lângă cearceaf, oameni care împrăştie nisip trecând neatent, câini alergând peste tot, muzică şi sunet prost din difuzoarele teraselor acompaniate de zumzet de mare aglomerare. Acum nu vreau să văd decât întinderi goale, uniforme de culoare, linişte şi nicio urmă de paşi. Am obosit, şi mă doare că mi-am pierdut orice urmă de răbdare şi toleranţa, pentru că eu nu deranjez pe nimeni, merg pe partea mea, am grijă să fac loc, nu trec pe roşu, nu urlu şi ţip, nu mă îmbrâncesc la case şi nu, nu mai am niciun dram de întelegere.

luni, 4 iulie 2011

Rockstar

Gândesc mult zilele acestea, gânduri care mă chinuie şi mă trec mări şi ţări, peste râuri şi munţi de stări şi sentimente şi mă aduc mereu în acelaşi loc, mă regăsesc în drum spre sau de la serviciu, seara înainte să adorm, în drum spre casa părintească, la supermarket, la masă, câteodată şi la câte un film cu ele sufocându-mă şi plimbându-mă în câteva secunde chiar de la extaz la agonie. Câteodată aş opri alimentarea mai pe economic mode măcar, doar să mai respir şi eu de la atâtea inepţii.
Ce credeţi că am visat eu cu ochii deschişi într-o dimineaţă mergând grăbit cu căştile în urechi...
Mi-am imaginat un vis mai vechi împlinit. Spuneam mereu că aş vrea să trăiesc mai mult, să nu mă mai simt într-un tren fără oprire sau poate într-o barcă de viteză fără să am cârma eu, destinaţie după destinaţie, de fiecare dată mergând acolo unde trebuie să fiu. Eiii şi aş vrea să respir viaţă, energie şi ritm, viteză şi iureş în trăiri. Şi am zis ce ar fi să alerg în parc pe ritm de muzică rock, dar să alerg aşa cum aş simţi să trăiesc, cu tot patosul şi adrelina pozitivă care îmi lipseşte, cu alte cuvinte să alerg domnule cât mă ţin picioarele. Dar cel mai mult şi mai mult mi-ar plăcea să ştiu să cânt la un instrument, orice, ziceam pian, acum aş alege chitară şi m-aş urca pe scenă şi aş cânta, şi aş cânta, să se auda melodios din corzile ei toate sentimentele, gândurile, furia, frustrarea, neîntelegerea şi neconformarea, neputinţa pe care le trăiesc acum şi care mocnesc precum un foc de paie umede. Şi apoi ar rămăne toţi uimiţi, după un moment de tăcere, ar începe ropote de aplauze şi eu aş simţi viaţă respirând peste tot, m-aş simţi eliberată, fericită şi prezentă. Frumos sentiment au cei care urcă pe scenă, au posibilitatea să guste multe din bucuriile şi trările vieţii în doar câteva ore.
Dar spectacolul e spectacol, chiar dacă e pe o scenă, pe o stradă, într-o casă sau oriunde ar fi el şi cum spunea un rockstar adevărat el trebuie să continue orice ar fi.

joi, 30 iunie 2011

Zece lucruri care îmi plac.

Am primit o leapşă de la Mama Anei, să spun zece lucruri care îmi plac. Şi e într-un fel o uşurare că se specifică destul de clar lucruri, pentru că eu aş da fără ezitare lucrurile pe oameni şi sentimente şi trăiri, aşa că atunci când vorbesc despre ceea ce îmi place descriu mai degrabă simţiri decât lucruri. Şi atunci uite o eliberare, lucruri, chiar lucruri care îmi fac zilele mai uşoare.
Zece lucruri care îmi plac :
1. Îmi place marea, liniştită ca o oglindă sau încreţită de vântul nemilos, îmi place să mă simt înconjurată de apă călduţă şi prietenoasă, mă simt cea mai liberă atunci când înot.
2. La fel de liberă mă simt în maşină, gonind pe drumurile noastre din ţară, tot bine e.
3. Îmi place pepenele roşu, aş mânca unul pe seară dacă ar fi posibil, deocamdată nu am început să cumpăr, am nimerit mai la începutul lunii unul prea puţin gustos şi am zis să aştept sezonul lor.
4. Îmi place placa mea de păr, suntem prietene bune, o iau cu mine peste tot, în douăzeci de minute îmi face părul drept drept, iubesc părul meu drept care nu se încurcă, nu mă doare pielea capului la pieptănat, stă frumos şi ascultător fie că e prins, fie că nu, nu mai are cinci bad hairdays pe săptămână.
5. Îmi place să adorm la câte un film şi de fiecare dată mă trezesc fie să sting, fie să dau pe mut.
6. Îmi place locul meu la masa familiei, în cap de masă, doar eu şi tata, strategic lângă uşă, cu cea mai mare vizibilitate a întregului spaţiu, mă face să mă simt importantă şi mă amuz mereu de copilăria sentimentului.
7. Îmi place fondul meu de ten de la Vichy, lejer pe piele de câteodată cred că m-am dat cu el dar nu m-am dat şi oglinda nu trădează mare lucru şi e îmi zâmbesc când îmi dau seama că se poate şi fără.
8. Îmi plac rochiţele de vară, aş vrea să am mii mii.
9. Aaaa, şi ceva fără de care sigur nu aş putea trai, ceva de care am nevoie aproape la două zile, frumos şi galben ca un soare...ghiciţi ce..mămăligă, e bunuţă şi caldă şi în viziunea mea merge cu multe feluri de mâncare la care unii nici nu s-ar gândi. Când eram mică nu prea aveam voie să mănânc mămăligă, mi se spunea că nu e hrănitoare, ei acum recuperez cu succes.
10. Şi nu în ultimul rând internetul şi telefonul meu care ma ţine aproape de cei atât de dragi.
Leapşa merge cu mare drag mai departe către toţi cei care au timp şi dispoziţie.

marți, 28 iunie 2011

Amestecate

Scriu rar şi puţin pentru că în ultimul timp sentimentele mele sunt amestecate şi confuze, trec repede de la bucurie la tristeţe, de la entuziasm la neîncredere, şi iar sus şi iar jos. Există momente când uit şi încep iar să visez plutind uşor ca atunci când eram copil apoi aterizarea bruscă în mijlocul traficului bucureştean mă face să revin cu  o străpungere în piept la realitatea de zi cu zi. Am încredere şi încerc să iau fiecare zi cu ce pot aduna bun din ea.
De fapt nu mai vreau sa filozofez pentru că mă dor întrebările din capul meu care nu îşi găsesc liniştea răspunsului măcar satisfăcător.
Aşa că o să povestesc ce am văzut eu inevitabil şi curios săptămâna trecuta fâtâindu-ma printre zilele vieţii.
Primul lucru ciudat a fost un câine fugind disperat, fugărit de o ....pisică, fugea de rupea pământul şi pisica cu aer de cavaler învingător se simţea clar superioară.
Apoi am primit în grijă pe o perioadă determinată un motan pe care când l-am vazut îmi venea să ţopoi disperată sus pe canapea şi să ţip înfricoşată. Noroc că am auzit miaul salvator care m-a readus pe pământ şi m-a asigurat că nu era un pui de felină sălbatică ci chiar o pisică de-a noastră, de pe lângă casa omului. Doar două zile l-am găzduit dar a fost suficient să ne "distrăm un pic". Motanul, inteligent s-a prins în ce cameră dorm prinţesele şi numai străjer acolo stătea zgâriind uşa şi miorlăind a invitaţie înăuntru. Atât de rău a făcut încât Adina a trebuit să îşi ia somnoroasă cearceaful şi perna şi să doarmă cu musafirul.
Iar al treilea lucru ciudat, a fost o maşină, o maşina în culori albastru verzui cu câte o floare maronie roşiatică, nu ştiam că Scooby Doo rezolvă misterele bucureştene, era chiar The Mistery Machine.
Şi am încălecat pe o şa şi v-am spus de viaţa mea, altceva....decât lucruri deprimante as usual.

luni, 20 iunie 2011

Vă mulţumesc

Vă mulţumesc mult pentru comentarii, repet înseamnă enorm pentru mine. Câteodată îmi vine să plâng la nesfârşit, dar lumea nu se opreşte deloc şi cei din jur nu îi tolerează pe cei care sunt mereu trişti. Li se pare normal să plângi o zi, două, după care să îţi revii şi să fii la fel ca ei, nu se poate nici asta, dar te prefaci că eşti ca ei şi mergi mai departe. Durerea nu o întelege nimeni şi nici nu îmi doresc acest lucru. Vorbesc strict de oamenii din jurul meu prezenţi zi de zi. Voi aici mi-aţi demonstrat că există prietenie chiar şi aşa fără să te fi văzut măcar o dată.
Iţi multumesc Maria pentru îngrijorare, suntem bine da, o zi mai bine, alta mai rău dar cu încredere.
El a plecat, nu am mai scris, a fost un mare şoc pentru mine, era sprijinul meu, parcă dacă eram de mâna lui, lumea era mai bună, e mai greu la telefon. Pentru orice lucru bun e nevoie de mari mari sacrificii. Mama e bine, e aşa cum o ştiu mereu, deşi poartă toate semnele chinului e puternică şi ne dovedeşte în fiecare zi că poate mai mult ca toţi. Nu o să înţeleg niciodată de ce ea, care pentru mine este şi a fost mereu o zână buna, un om cu nişte calităţi inimaginabile trebuie să treacă prin acest chin....dar nu înteleg prea multe lucruri în ultimul timp.

joi, 9 iunie 2011

Cancer

Cel mai urât cuvânt din viaţa mea, un cuvânt în faţa caruia mă pierd, mi-a fost foarte greu să îl pronunţ mult timp, încă îmi este. Când s-a strecurat în cotidianul nostru, am pierdut toate constantele ecuaţiilor mele, toate au devenit necunoscute, nu prea mai ştiu şi nu prea mai înteleg multe lucruri. Toată logica şi-a pierdut sensul, toate adevărurile mele şi-au pierdut din valoare. Nu mai înteleg lucrurile ca înainte. Sufletul meu e o furtuna de vară continuă, cu rupere de nori, cu vânt care doboară totul în cale, crengi culcate la pământ, tunete care amuţesc totul în jur, fulgere care mă orbesc. De fiecare dată după, adun funzele picate, durerile împrăştiate, le ascund pe unde pot şi fac lumină ca apoi să înceapă mereu şi mereu aceeaşi furtună. Să spunem că am avut mereu pe cineva care avea grijă să închidă din ferestre, să îmi capteze privirea, să facă să resimt mai puţin ravagiile. Acum nu mai am, de undeva departe e mai greu să atenuezi din uragan, e aproape imposibil practic, de aceea simt înzecit, de aceea raţiunea mea luptă mereu să îmi învingă temerile şi întunericul ce mă cuprinde. E atât de nedrept şi atât de greu de integrat, cum ea care se luptă permanent, care suportă chinul tratamentului istovitor, are mai multă forţă decât mine. Obişnuiam să respir altfel faptul că toate au un sens, dar nu mai văd sensul, atunci când un om care e totul, care face tot, care poate tot, care e peste tot, care e mai bun decât noi din jurul lui trebuie să sufere, de ce...nu mai are nimic sens şi rost, nu mai înteleg scopul suprem. Nu mai e logică, nu mai e linişte, eu nu ştiu decât că fiecare clipă petrecută cu oamenii dragi ţie valorează cât toate comorile întregi ascunse ale lumii. Nu îmi place că sunt egoistă în convingerile mele, că nu înteleg că ceilalţi au alte valori şi alte priorităţi, cu toata părerea de rău nu pot, nu pot să mai înteleg nimic altceva....

marți, 7 iunie 2011

De Marţi

De când mă ştiu am fost foarte ataşată de cei apropiaţi din jurul meu, mama, tata, sora mea. Cu toţii trebuiau să se afle în raza mea vizuală, uşor de găsit, de vizitat, de sunat, întotdeauna cât mai lângă mine. A fost o mare tragedie când am plecat de acasă pentru studii şi m-am trezit singură în Bucureşti, aşteptam sfârşitul de săptămână ca pe  razele întâi de soare mângâietor după o iarnă friguroasă şi rece. Am plâns, m-am întristat, am suspinat, plecam cu sufletul greu de fiecare dată duminică seara, îmi calculam ordonat minutele de convorbiri cu mama, pe atunci erau puţine şi îmi ajungeau cu greu. Uşor, uşor m-am obişnuit, resemnat mai mult de fapt, pentru mulţi eram norocoasă, stăteam singură într-un apartament, pentru mine era un calvar, după patru ani de stat singură i-a venit surorii mele rândul să se desprindă şi am stat împreună. Aşa că deloc surprinzător, acum când el trebuie să plece, chiar dacă doar pentru două luni şi jumătate, mă simt cam ca atunci. Deşi multe lucruri s-au schimbat, sunt mai matură, am o viaţă a mea, ştiu prea bine să mă descurc singură, am o oarecare independenţă, rămân în acelaşi loc cunoscut şi familiar, mă simt totuşi într-un fel cam ca atunci, o fetiţă speriată care s-a trezit brusc singură. E adevărat că nu este un timp incredibil de lung, însă mie aşa mi se pare. Îmi place să îl am aproape, la îndemână să îmi asculte ideile mele copilăreşti când am nevoie, să îl pot suna oricând, să ne trezim împreună dimineată zâmbind că suntem amândoi. M-am obişnuit chiar şi cu faptul că mă tresesc brusc uitându-mă la tenis, chiar dacă doar cu o secundă înainte mă uitam interesată la câte o emisiune sau mai ştiu eu ce, şi cu faptul că uită mereu ce e unde prin bucătărie, privesc amuzată cum cotrobăie peste tot. Îmi place siguranţa pe care mi-o oferă mâna lui, îmi place că mă face să mă simt mai bună, mai capabilă, mai încrezătoare.
Cu cât se apropie mai repede cu atât mai apăsător este nodul din gât care nu mă lasă să respir la fel.
Timpul trece repede, e nemilos cu noi atunci când trăim clipe de bucurie, atunci când suntem trişti se dilată, de fapt timpul nu ne iartă nicicând...
Două luni jumătate cam cât timp înseamnă?.......poate fi mult sau puţin, depinde doar de starea noastră.

luni, 6 iunie 2011

Seriale

The Mentalist, ultima descoperire în materie de seriale, m-a cucerit în primele două episoade, acum sunt puţin addicted. Personajul principal este Patrick Jane, un fost presupus medium, care în urma unei întâmplări nefericite ajunge să lucreze ca şi consultant la Biroul de Investigaţii California. Luat peste picior adeseori de către poliţiştii adevăraţi, el devine un membru important al unei echipe de cercetări, rezolvând pentru ei nenumărate cazuri într-un mod original şi intuitiv. Se foloseşte de darul său de a citi oamenii, surprinzător cum poate spune după indicii foarte clare şi logice, pe care numai el le poate vedea din prima, unde ai fost aseară, dacă îţi iubeşti soţia, traume ale copilăriei, motive ascunse. El are o metodă de lucru pe care o respectă mai mereu, intuieşte vinovatul observându-l şi punând întrebări care nu au nicio legătură cu ce vrea să afle de fapt, apoi îi întinde o cursă din care nu poate scăpa. Montează un transmiţator în valiza cu bani, subiect ai unei recompense, asigurându-se ca suspectul ştie de acest fapt şi îl aşteaptă elegant să vină să îl scoată, pune condimente dintr-o cutie în care vinovatul ştie că este contaminată, făcându-l pe acesta să recunoască cerând o urgentă vizită la medic. Se pricepe la oameni şi îi face o deosebită plăcere munca sa, o ia ca pe un hobby, un talent clar de care este foarte conştient şi sigur, nu greşeşte aproape niciodată, singurul caz care îi dă de furcă fiind uciderea mai multor persoane din motive necunoscute, criminalul un psihopat cu un profil bizar, cel care i-a ucis familia, acesta este adevăratul motiv pentru care s-a angajat la poliţie.
Să spunem că seamănă puţin cu Dr House ca siguranţă de sine, traume şi atitudine mereu superioară, însă vesel şi cu o disimulare mai bună a propriilor tragedii, şarmant şi amuzant.

joi, 2 iunie 2011

Şi a trecut...

Şi s-a aşezat o oarecare linişte, o să înceapă o uşoară ploaie de tristeţe când se va apropia momentul plecării lui, dar viaţa aşa e, cu surprize de tot felul.
Laitmotivul zilei noastre au fost lucrurile uitate prin alte maşini. Am plasat elegant pe la fiecare câte ceva, întrucât aglomeraţia era mare, şi bine că nu am avut decât două surprize neplăcute, una pantofii care greşiseră drumul şi se îndreptau cu entuziasm către un sejur la munte, spre Braşov, a doua, dvd-urile cu muzică, acestea au plecat în trombă în recuperarea unor invitaţi.
Dar pentru o săptămână de pregătiri, săptămână în care am mers la birou, zi de zi, eu zic că a ieşit acceptabil, nu am avut toate detaliile puse la punct şi câteva virguliţe, dar a fost ok. Câteodată oricât ai planifica tot nu iese, aşa că mai bine te bucuri de momentul în sine decât să bifezi desfăşurarea exact cum ţi-ai dorit-o pentru că e posibil să fii dezamăgit. E un exerciţiu interesant să priveşti viaţa ca pe un puzzle, trebuie să vezi ce faci cu piesele pe care le ai şi din păcate pe acestea nu le alegem noi, rămâne de văzut ce poate fi construit.
Şi pozele de la fotograf care deşi puţine au ieşit în regulă.
Draga mea mamă care a făcut aranjamentul cu domnul fotograf a avut emoţii de ce vom spune noi de ele şi m-a durut emoţia ei pentru că detest sentimentul de a cauza cuiva strângeri de suflet. Eu nu mă pot supăra pe asemenea lucruri, eu nu mă pot supăra pe tine, mămico!

marți, 31 mai 2011

Veşti

Până la urmă, am reuşit, cu un drum întortocheat dar am reuşit. Nu a fost o clipă chiar magică, aşa cum povestesc majoritatea, dar important este că acum după eveniment suntem foarte fericiţi şi liniştiţi. A fost cu multe peripeţii, de la un număr cel puţin restrâns, de la un plan de "cununie în secret" am ajuns la douăzeci şi şapte, nu că ar fi o cifră fantastică, dar mult peste ce ne-am propus. Organizarea a mers pe repede înainte, măturând tot în cale. Minusuri, buchetul trebuia făcut în aceeaşi zi, am fost abandonate la coafor, pantofii lui erau într-o maşină care greşise drumul către destinaţie. Nu îmi amintesc decât că el a spus "da", că eu am spus "da", apoi o tonă şi jumătate de flori şi agitaţie, soarele care îmi intra în ochi pe scările primăriei şi drumul către restaurant. Acolo am încercat să acord atenţie tuturor, nu prea am avut timp de noi, şi am fost doar douăzeci şi şapte...
Cele mai frumoase momente: când am spus da, când mă strângea el tare tare de mână să ţin ochii deschişi la nenea fotograful, când m-a invitat tata la dans, deşi nimeni nu dansa, seara pe bancă în curte cu vărul meu (în)cântându-ne chitară + voce Hotel Cişmigiu...., când în sfârşit s-a făcut linişte.