luni, 19 decembrie 2011

Rostul meu in familie

Părinţii mei s-au iubit mult, încă din gimnaziu când tata pedala pe bicicletă fără mâini ca să smulgă de la mama măcar o privire de admiraţie. Au fost împreună la liceu, apoi în facultate, au trecut cu bine de perioada în care datoria faţă de patrie i-a despărţit, atunci când tata fugea cu trenul un număr mare de ore să se poată plimba puţin prin Herăstrău. Au trecut toate acestea şi s-au căsătorit, la douăzecişişapte de ani au avut primul copil, pe mine. Şi cum am fost prima era destul de puţin probabil să nu ies măcar puţin răzgâiată, mă lipeam de piciorul mamei, o aşteptam la uşă ori de câte ori nu eram primită în vrea încăpere cu ea, voiam doar braţele ei, doar ea avea voie să se joace cu jucăriile mele, o adoram pur şi simplu, la modul cam tiran ce-i drept la vremea aceea. Am mai crescut şi au început să îmi placă aventurile, expediţii, plimbări lungi cu bicicleta, zile însorite pe malul Dunării sau "la canal", toate erau alături de tata care a găsit răgazul necesar ca noi să avem parte de o copilărie aproape ca a lui şi să fie atât de prezent în toate aventurile noastre de copii. Am crescut, ataşamentul faţă de mama a devenit tot mai puternic şi tot mai puţin tiran, copilul răsfăţat s-a transformat uşor într-o adolescentă extrem de cuminte şi retrasă, am fost fata mamei mereu. Liceul a trecut destul de repede într-o atmosferă uşor tensionata şi plină de frustrările devenirii, am avut întotdeauna de la mama sfaturile potrivite. Nu ştiu dacă şi-au dorit să devin ceva în special, şi-au dorit să învăţ şi să am o viată bună. Trebuie să recunosc că am avut mari emoţii cu admiterea la facultate, mama îmi spunea că mă va susţine orice ar fi, avea şi varianta particulară ca soluţie, tata spunea  că trebuie la stat. Aşa că am dat la vreo cinci, şase secţii la ASE, cu admitere şi dimineaţa şi după-amiaza plus bonus Politehnică. Masa de prânz mi-o luam în maşină în drum de la un examen la celălalt, dar a fost bine. Cu mari emoţii părinţii meu mi-au corectat grila şi m-au aşteptat cu aşa un zâmbet pe care nu o să îl uit vreodată. Aşa am intrat eu la facultate, la prima opţiune şi a început aventura Bucureşti cu lacrimi multe la absolut fiecare despărţire chiar dacă mergeam acasă săptămânal. Mi-a fost cumplit de greu şi dor de ei, lunea mă gândeam doar cât mai este până vineri. A trecut primul an, apoi uşor, uşor m-am acomodat. În anul trei mi-am găsit şi un loc de muncă, lucrurile s-au aşezat, am început să nu mai cer bani de acasă şi părinţii mei erau mulţumiţi. Cu mama vorbeam zilnic la telefon, de cel puţin două ori, ne povesteam tot, eram cele mai bune prietene, poate mai mult de atât pentru că ne întelegeam şi din oftat.
Când eram mai liniştiţi a început cel mai mare coşmar, un diagnostic de cancer de sân, urmat de un tratament greu. Am avut toată încrederea că va reuşi, avea o putere şi o dorinţă fantastică. Zâmbea chiar şi când cu maşina de tuns în mână îi îndepărtam părul ei negru frumos, de două ori am făcut asta. A fost greu, s-a terminat dureros. Mi-am pierdut mama în ziua când am împlinit douăzecişişaptedeani, vârsta pe care o avea ea când mi-a dat darul vieţii. Îmi e cumplit de dor de ea, o caut mereu, dimineaţa când mă trezesc acasă primul meu gând este ce ar fi să o găsesc ca înainte în bucătărie să îmi spună că a fost un vis cumplit. Mă văd acum în postura să organizez primul Crăciun, primul Crăciun organizat de mine, primul Crăciun fără ea, de fapt aş vrea să nu vină, dar pentru milioanele de oameni care au pentru ce zâmbi în ziua de Crăciun îl las să vină ca în fiecare an, chiar dacă pentru mine nu va fi.

15 comentarii:

  1. Mama ta a reusit sa traiasca frumos si asta zic eu ca este cel mai important in viata, sa faci totul zambind, sa te bucuri de cele mai aparent banale lucruri. Desi stim cu totii ca sfarsitul este acelasi, unii (eu, mai exact) traim cu incrancenare, ne luptam sa realizam cat mai multe si uitam esenta lucrurilor.

    P.S. N-as fi zis niciodata ca profesia ta e in lumea cifrelor, scrii atat de frumos si de sensibil ca ma gandeam ca te ocupi cu ceva cu totul diferit. :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Mersi frumos.
    Nu, nici pe departe, am facut si liceul real, sectia informatica, si Cibernetica am terminat, lucrez in domeniul economic acum:).
    Chiar nu mai stiu cum ar trebui sa mai fim ca sa fie totul bine...

    RăspundețiȘtergere
  3. eu sunt tot aici, si de imbratisez cu drag.
    n-ai idee cat de bine te inteleg, aceeasi dorinta arzatoare m-a bantuit luni, ani, ca totul a fost doar un vis... aceleasi sentimente la primul Craciun fara mama... e greu, dar va fi din ce in mai usor.
    te imbratisez.

    RăspundețiȘtergere
  4. Iti multumesc mult.
    Va imbratisesc si eu pe toti, si pe cei mici bineinteles:)

    RăspundețiȘtergere
  5. sa ai un Craciun cald, o sa-ti fie greu, dar inca mai ai persoane care au nevoie de tine, mai ales cel pe care l-ai ales

    RăspundețiȘtergere
  6. Iti multumesc mult, un Craciun fericit va doresc in formula de 3 + 1:P

    RăspundețiȘtergere
  7. e greu,te inteleg...
    dar sunt sigura ca sufletul ei este si va fi in continuare alaturi de tine (asa zice mama mea despre parintii ei,de cand au murit bunicii,mama a spus mereu ca ii simte aproape de inima ei mai ales in situatii mai dificile in viata)

    RăspundețiȘtergere
  8. Sa stii ca asta ma framanta, mi-as dori sa o simt aproape, sa stiu ca e cu mine, poate e prea devreme sa ma pot detasa de toate lucrurile grele si urate si sa simt, nu stiu.
    Multumesc

    RăspundețiȘtergere
  9. Bucura-te ca ai avut-o si te-a inteles si ti-a fost aproape. Nu sunt multi care sa aiba o asemenea experienta. Si bucura-te ca a reusit sa-ti transmita ce a avut de spus, si te-a calauzit sa iti dai seama ce fel de om vrei sa fii. E inca prea devreme sa cerni restul de sentimente, dar pot sa iti garantez absolut ca o vei stii alaturi de tine intotdeauna. Tatal meu (cel mai bun prieten pe care l-am avut, un om cu nu sunt multi) s-a dus acum 18 ani. Si il simt acum foarte aproape, dar mi-a luat niste ani buni sa scap de ceatza de pe creier data de durerea pierderii lui. Si acum ma doare la fel de tare, dar nu ma mai dau cu capul de pereti, ma bucur ca il simt aproape.
    Te pup, sa ai grija de tine!

    RăspundețiȘtergere
  10. Eu abia dupa ce s-a nascut Ana am incetat sa-l mai visez pe tata bolnav. Poate ca de fapt abia atunci a trecut durerea. O sa treaca, dar foarte incet. Intre timp, incearca sa traiesti si sa mergi inainte. Stiu ca e usor de spus. Dar, oricum nu ai de ales.

    RăspundețiȘtergere
  11. Intr-un 22 decembrie tata s-a internat in spital...a murit acolo, pe 3 ianuarie. A fost Craciunul si Revelionul cel mai greu, stiam ca e sfarsitul...Deja eram plecata de acasa de multi ani, dar mereu mergeam si la ai mei de Craciun...

    An de an si se implinesc 9 acum, petrec Craciunul si zilele premergatoare cu gandul la el, la tristetea de atunci...desi am plecat din tara demult, perioada asta e dureroasa cumva, chiar daca ne bucuram de Sarbatori ca toti altii...

    Am scris asta ca sa intelegi ca stiu ce e in sufletul tau, stiu ce inseamna un Craciun fara cineva drag...te imbratisez.

    RăspundețiȘtergere
  12. @Simona : Multumesc mult, exact asa simt si eu in legatura cu mama, a fost un om pe care nu il intalnesti poate decat o data in viata, poate deloc, am avut norocul sa fie ea mama mea, imi dau seama ca acesta este efectiv adevarul, doare incredibil ce s-a intamplat si sper din tot sufletul sa fie asa cum spui, sa se duca ceata si sa o simt aproape. Multumesc si Sarbatori fericite tie si familiei tale.
    @Ioana : Stiu ca nu am de ales, si eu o visez inca bolnava, am incredere in ce imi spuneti, imi pare rau ca sunt cuvinte spuse din experienta, as vrea sa nu avem aceasta durere in comun. Iti multumesc mult pentru cuvintele tale pe care le gasesc mereu aici.
    @Salmi : Ce greu e sa stii ca urmeaza sfarsitul. ce grele sunt zilele alea cand stii ca nu mai e nimic de facut, s-a asternut asa un realism atunci, desi am mai sperat :(. Imi pare rau, incredibil de rau, am mai spus-o imi pare rau ca avem durerea asta in comun. Stiu ca ma intelegi si iti multumesc pentru ca mi-ai scris. Va imbratisez cu drag, cred ca ei sunt cu noi cumva, poate intr-o zi o sa simt cu tot sufletul acest lucru.

    RăspundețiȘtergere
  13. Salut!
    "Vin" de la Printesa, o citesc mereu si imi place cum ne imboldeste sa ne analizam sufletele.
    Nici nu stiu cum sa scriu ... cititind comment-urile, am ajuns la ce ai scris tu si (nefacand nici o comparatie cu celelalte comment-uri de pana acolo) m-a impresionat enorm ce, si mai ales cum, ai scris.
    Nu am nici o exeperienta macar vag asemanatoare cu ce ai descris tu (ca iubiere, sotul si copiii ii simt asa cum ai descris tu despre mama ta, ca pierdere ... inca nu am, din fericire), dar ... iti simt durerea ... numai ca nu stiu ce ti-as putea scrie sa te aline macar putin, mi-e atat de teama sa ma gandesc ce inseamna sa trec printr-o experienta ca a ta.
    So ... e prima data cand am intrat aici la tine, dar am simtit nevoia sa iti scriu ceva, a iesit aiurea, nu stiu exact ce am scris :) cred ca voi ramane sa te cunosc mai bine, daca imi permiti :)

    RăspundețiȘtergere
  14. Iti multumesc mult, nu a iesit deloc aiurea, pe mine ma bucura mult cand cineva imi scrie pentru ca ma face sa nu ma simt singura.
    De multe ori ma gandesc sa nu mai scriu despre asta, dar nu pot, vorbesc si cu sotul si cu sora mea si tot imi vine sa strig in gura mare cat de rau ma doare, faptul ca am un loc unde sa scriu si asta incercand totusi sa nu duc la extrema ma face sa ma simt putin mai bine.
    Iti multumesc frumos si mi-ar face placere sa ne cunoastem mai bine.

    RăspundețiȘtergere