De Marţi

De când mă ştiu am fost foarte ataşată de cei apropiaţi din jurul meu, mama, tata, sora mea. Cu toţii trebuiau să se afle în raza mea vizuală, uşor de găsit, de vizitat, de sunat, întotdeauna cât mai lângă mine. A fost o mare tragedie când am plecat de acasă pentru studii şi m-am trezit singură în Bucureşti, aşteptam sfârşitul de săptămână ca pe  razele întâi de soare mângâietor după o iarnă friguroasă şi rece. Am plâns, m-am întristat, am suspinat, plecam cu sufletul greu de fiecare dată duminică seara, îmi calculam ordonat minutele de convorbiri cu mama, pe atunci erau puţine şi îmi ajungeau cu greu. Uşor, uşor m-am obişnuit, resemnat mai mult de fapt, pentru mulţi eram norocoasă, stăteam singură într-un apartament, pentru mine era un calvar, după patru ani de stat singură i-a venit surorii mele rândul să se desprindă şi am stat împreună. Aşa că deloc surprinzător, acum când el trebuie să plece, chiar dacă doar pentru două luni şi jumătate, mă simt cam ca atunci. Deşi multe lucruri s-au schimbat, sunt mai matură, am o viaţă a mea, ştiu prea bine să mă descurc singură, am o oarecare independenţă, rămân în acelaşi loc cunoscut şi familiar, mă simt totuşi într-un fel cam ca atunci, o fetiţă speriată care s-a trezit brusc singură. E adevărat că nu este un timp incredibil de lung, însă mie aşa mi se pare. Îmi place să îl am aproape, la îndemână să îmi asculte ideile mele copilăreşti când am nevoie, să îl pot suna oricând, să ne trezim împreună dimineată zâmbind că suntem amândoi. M-am obişnuit chiar şi cu faptul că mă tresesc brusc uitându-mă la tenis, chiar dacă doar cu o secundă înainte mă uitam interesată la câte o emisiune sau mai ştiu eu ce, şi cu faptul că uită mereu ce e unde prin bucătărie, privesc amuzată cum cotrobăie peste tot. Îmi place siguranţa pe care mi-o oferă mâna lui, îmi place că mă face să mă simt mai bună, mai capabilă, mai încrezătoare.
Cu cât se apropie mai repede cu atât mai apăsător este nodul din gât care nu mă lasă să respir la fel.
Timpul trece repede, e nemilos cu noi atunci când trăim clipe de bucurie, atunci când suntem trişti se dilată, de fapt timpul nu ne iartă nicicând...
Două luni jumătate cam cât timp înseamnă?.......poate fi mult sau puţin, depinde doar de starea noastră.