Cancer

Cel mai urât cuvânt din viaţa mea, un cuvânt în faţa caruia mă pierd, mi-a fost foarte greu să îl pronunţ mult timp, încă îmi este. Când s-a strecurat în cotidianul nostru, am pierdut toate constantele ecuaţiilor mele, toate au devenit necunoscute, nu prea mai ştiu şi nu prea mai înteleg multe lucruri. Toată logica şi-a pierdut sensul, toate adevărurile mele şi-au pierdut din valoare. Nu mai înteleg lucrurile ca înainte. Sufletul meu e o furtuna de vară continuă, cu rupere de nori, cu vânt care doboară totul în cale, crengi culcate la pământ, tunete care amuţesc totul în jur, fulgere care mă orbesc. De fiecare dată după, adun funzele picate, durerile împrăştiate, le ascund pe unde pot şi fac lumină ca apoi să înceapă mereu şi mereu aceeaşi furtună. Să spunem că am avut mereu pe cineva care avea grijă să închidă din ferestre, să îmi capteze privirea, să facă să resimt mai puţin ravagiile. Acum nu mai am, de undeva departe e mai greu să atenuezi din uragan, e aproape imposibil practic, de aceea simt înzecit, de aceea raţiunea mea luptă mereu să îmi învingă temerile şi întunericul ce mă cuprinde. E atât de nedrept şi atât de greu de integrat, cum ea care se luptă permanent, care suportă chinul tratamentului istovitor, are mai multă forţă decât mine. Obişnuiam să respir altfel faptul că toate au un sens, dar nu mai văd sensul, atunci când un om care e totul, care face tot, care poate tot, care e peste tot, care e mai bun decât noi din jurul lui trebuie să sufere, de ce...nu mai are nimic sens şi rost, nu mai înteleg scopul suprem. Nu mai e logică, nu mai e linişte, eu nu ştiu decât că fiecare clipă petrecută cu oamenii dragi ţie valorează cât toate comorile întregi ascunse ale lumii. Nu îmi place că sunt egoistă în convingerile mele, că nu înteleg că ceilalţi au alte valori şi alte priorităţi, cu toata părerea de rău nu pot, nu pot să mai înteleg nimic altceva....