Şi a trecut...

Şi s-a aşezat o oarecare linişte, o să înceapă o uşoară ploaie de tristeţe când se va apropia momentul plecării lui, dar viaţa aşa e, cu surprize de tot felul.
Laitmotivul zilei noastre au fost lucrurile uitate prin alte maşini. Am plasat elegant pe la fiecare câte ceva, întrucât aglomeraţia era mare, şi bine că nu am avut decât două surprize neplăcute, una pantofii care greşiseră drumul şi se îndreptau cu entuziasm către un sejur la munte, spre Braşov, a doua, dvd-urile cu muzică, acestea au plecat în trombă în recuperarea unor invitaţi.
Dar pentru o săptămână de pregătiri, săptămână în care am mers la birou, zi de zi, eu zic că a ieşit acceptabil, nu am avut toate detaliile puse la punct şi câteva virguliţe, dar a fost ok. Câteodată oricât ai planifica tot nu iese, aşa că mai bine te bucuri de momentul în sine decât să bifezi desfăşurarea exact cum ţi-ai dorit-o pentru că e posibil să fii dezamăgit. E un exerciţiu interesant să priveşti viaţa ca pe un puzzle, trebuie să vezi ce faci cu piesele pe care le ai şi din păcate pe acestea nu le alegem noi, rămâne de văzut ce poate fi construit.
Şi pozele de la fotograf care deşi puţine au ieşit în regulă.
Draga mea mamă care a făcut aranjamentul cu domnul fotograf a avut emoţii de ce vom spune noi de ele şi m-a durut emoţia ei pentru că detest sentimentul de a cauza cuiva strângeri de suflet. Eu nu mă pot supăra pe asemenea lucruri, eu nu mă pot supăra pe tine, mămico!