Orion

Constelaţia Orion este preferata mea, motivele sunt simple, este uşor de găsit pe cerul senin, perlat, pictat cu stele şi în plus are o poveste frumoasă ale cărei variante sunt multe şi foarte diferite de la o zonă la alta. Întrucât luna aprilie este ultima lună în care această constelaţie este vizibilă din România şi pentru a o zări din nou va trebui să aşteptăm până în noiembrie o să încerc să aştern aici legenda ei, aceea pe care am preferat-o eu din multitudinea de posibilităţi.
Orion era un gigant vânător, foarte iscusit, o prezenţă plăcută, îl observaseră chiar şi zeii Olimpului. Vrăjită de iscusinţa lui, zeiţa vânătoarei, Artemis, se îndrăgosteşte iremediabil de el şi trăiesc împreună o frumoasă poveste care aduce mânie în rândul zeităţilor. Cum poate un zeu să iubească un muritor. Într-una din acele zile mitice, zeul soarelui, Apollo i se înfăţisează lui Artemis propunându-i un joc. El garantează că ea, cea mai iscusită în ale vânătoarei şi stăpână peste această îndeletnicire importantă a timpurilor de atunci, nu poate ochi din prima un punct ce se vede timid în zare, într-un colţ de pe pământul muritorilor. Artemis acceptă, ia arcul, ţinteşte şi trage, punct lovit, se aude un zgomot infernal, Orion cade. Păcălită de fratele ei, zeiţa îndurerată şi atât de mâniată de trucul la care au recurs ai ei, îşi plânge iubitul şi hotărăşte să îi păstreze amintirea mereu aproape de ea, pe cerul înstelat. Aşa că îl transformă într-o constelaţie care conţine şase din cele mai strălucitoare cincizeci şi una de stele ale boltei cereşti. Trei stele formează centura lui Orion, alte şase stele formează corpul acestuia, se văd chiar şi sabia şi vârful săgeţii aruncată cu măiestrie.
Detaliile ştiinţifice sunt multe şi foarte interesante, le recitesc cu interes de câte ori am ocazia, însă azi am vrut să rememorez povestea pe care mi-o spuneam mereu privind la Orion.

Sursă foto : wikipedia.