Linişte

Nu mă mai regăsesc în majoritatea lucrurilor care îmi plăceau înainte, şi-au pierdut din semnificaţie. Visez linişte, linişte materializată în întindere, de iarba verde crudă, de cer albastru sus, de apă limpede cât vezi cu ochii, de drum întins şi liber. Mă epuizează frământarea oraşului, mai mult decât mă epuizează mă duce la stări de nervi şi frustrare. Oameni grăbiţi şi neatenţi, maşini care nu te lasă nici măcar să treci pe trecerea de pietoni la culoarea verde a semaforului pentru tine şi mai şi claxonează nervoşi, nu mai înteleg nimic.Hypermarketuri pline, pline ochi cu oameni care se aşează în mijlocul drumului şi nu se clintesc nici când te văd, nici când ii rogi. Când eram mică adoram să merg la cumpărături, chiar şi în supermarket, nu îl înţelegeam pe tata ce se tânguie atât, eu mă plimbam până la Ploieşti, îmi clateam ochii prin rafturi, aveam tot timpul şi răbdarea din lume. Adoram de asemenea să merg la mare în staţiunile noastre binecunoscute, cearceaf lângă cearceaf, oameni care împrăştie nisip trecând neatent, câini alergând peste tot, muzică şi sunet prost din difuzoarele teraselor acompaniate de zumzet de mare aglomerare. Acum nu vreau să văd decât întinderi goale, uniforme de culoare, linişte şi nicio urmă de paşi. Am obosit, şi mă doare că mi-am pierdut orice urmă de răbdare şi toleranţa, pentru că eu nu deranjez pe nimeni, merg pe partea mea, am grijă să fac loc, nu trec pe roşu, nu urlu şi ţip, nu mă îmbrâncesc la case şi nu, nu mai am niciun dram de întelegere.