Prea mult

Mi-am propus cândva să scriu aici despre cele mai importante femei din viaţa mea, despre trăirile şi felul în care sunt atât de speciale ele, îmi imaginam chiar că voi face şi ceva documentare, ascultând iar şi iar din vorbele lor calde şi aşezate cum îmi plăcea aşa de mult. Atât de trist dar multe din ele nu mai sunt. Am pierdut-o şi pe bunica, a fost o răscolire incredibilă între regretul pentru că ea nu mai este şi durerea că şi mama mea trebuia să fie cu noi. Sunt mult prea multe sentimente. Mă gândesc de multe ori cum de mai stau în picioare, cum de am venit azi la birou. Chiar dacă tindem să fim raţionali avem nevoie de semne şi le tot căutăm mereu, de multe ori poate ne e teamă să le spunem cu voce tare, poate cei din jur ne privesc cu o sprânceană ridicată, dar pentru noi, pentru fiecare avem nevoie să credem în ceva, să ne uităm cuprinzător în jur şi sa căutăm. Am numărat cu toţii în gând fără să ştim unii de ceilalţi şi ne-am spus la un moment dat biata bunica s-a stins când mama a împlinit fix patruzeci de zile de când nu mai este cu noi. Pur întâmplător nu ştiu, eu am nevoie să ştiu că ele sunt bine.
Cum era bunica, bunica era veselă, mereu pusă pe şotii, la ea ne strângeam toţi nepoţii după şcoală şi of biata de ea trebuia să ne puna tigaia de cartofi prăjiţi de fiecare dată când copii fiind strâmbam din nas la mâncarea cu trudă gătită pentru noi. Nu ştia ce să ne mai dea,  ne-ar fi dat sufletul ei. A trăit toate sentimentele dureroase posibile, şi-a pierdut parinţii, soţul, sora, fiica. Mi-aş fi dorit să îi alin mamei durerea pierderii mamei ei, mi-aş fi dorit să o ţin în braţe aşa cum a facut vărul meu cu mama lui, mi-aş fi dorit să îi stea alături ambele fiice, dar viaţa a vrut ca mama să fie cu ea şi nu cu noi.
Intr-o zi o să scriu despre femeile din viaţa mea, ele sunt prezente mereu în sufletul, gândul şi toată fiinţa mea.

Lucruri care nu ar trebui rostite

Sunt o persoană raţională, deşi visătoare şi romantică sunt mereu cu picioarele pe pământ. Prefer explicaţiile logice şi  le găsesc aproape pentru orice. Dar, mai presus de toate, recunosc, mi-ar plăcea nişte explicaţii supranaturale, romanţate, pline de simţire şi însufleţite, de poveste, de continuitate, de ce e mai sus de tot.
Mama mea mi-a spus încă de pe 15 la mulţi ani şi că şi-ar dori să îmi poată face cel mai frumos cadou din lume, am sperat mult să nu se întample ceva de ziua mea, nu din egoism ci pentru că mi se părea o pedeapsă a cărei vină trebuia să o caut, cu toate aceste lucruri mi-am dorit atunci chiar să îi dăruiesc aceea zi ei, deşi i-aş fi dat-o pentru orice alt deznodământ, nu pentru acesta. I-aş fi dăruit-o să fie sănătoasă în schimb a trebuit să fie ca să o pierd. Simt nevoia să gândesc cu sufletul, simt nevoia să ştiu că mama mea e bine, dar o visez numai bolnavă, cu toate că ştiu că acest lucru m-a marcat aş vrea să simt ceva mai presus de noi care să îmi spună că e bine. Ca în filme şi poveşti am vrea să simţim mai mult, lucruri inexplicabile care să ne facă să îi simţim aproape.
Am făcut tot posibilul cu toată durerea din suflet să îi las drumul ei, a fost prea mult întoarsă din drum şi aşa incredibil de întortocheat, în final nu mai poţi pomeni nici de luptă, nici de motive pentru luptă, nici de curajul vieţii, tot ce am putut să spun gândeşte-te acum doar la tine, te-ai gândit la noi prea mult, şi îmi răsuna frenetic în tot capul de ce acum? de ce abia acum să se gândească, de ce nu de la început, de ce nu când se putea bine, de ce acum când e rău..de ce e aşa nedrept.
Aş vrea să ştiu că e cu mine, că îi e bine, ca în filmul fetiţei cu balonul călător care a primit un semn că tatăl ei o vede....toţi visăm.
Ştiu că sunt amintirile, ştiu că mi-au rămas atât de multe, inepuizabile comori şi tot nu mă pot abţine să vreau mai mult....

Eşti în tot şi în toate mereu.

Încă

mă simt incredibil de vinovată când fac/gândesc/respir altceva, ceva ce nu are legătură cu ce am iubit mai mult şi mă doare mai tare, senzaţia aceasta poate nu va trece niciodată.
Dar voi încerca astăzi să vă povestesc despre Bancă
De dimineaţă am plecat la datoria mea zilnică ştiind că în drum am de făcut câteva opriri de plăţi de facturi, căci am reuşit să îi cheltuiesc domnului toţi banii şi internet bankingul aşa de folositor până acum al lui, luna această nu mi-a fost util. Prima oprire, Poşta, cea mai aproape, neaglomerată şi comodă, numai că factura X nu putea fi plătită la Poşta. A doua oprire, casieria Băncii, acolo nu se pot face plăţi de facturi fără buletin, eu nu am buletin, l-am dat pe un altul mai nou deci niciun succes. Nu ştiu de ce cred ei că vine cineva şi îmi plăteşte mie facturile, zâna cea bună, binefăcători, ce or avea cu ei sau cu mine, îmi alungă plătitorii de facturi cu pretenţiile lor exagerate. Nu a mers nimic, nici certificat de naştere, nici copie dupa buletin, nici dovada de la poliţie cum că buletinul meu, cel original e reţinut pe la ei. Buuun, ce e de făcut, m-am gândit să plătesc la bancomat, direct de pe card, dar numai bine monstrul mi-a inghiţit cardul. Şi de aici potopul, cei care deschid bancomatul vin o dată pe săptămână, nu cardul nu poate fi blocat fără buletin, nu bani nu pot retrage fără buletin, nu - nu mă ajută nimic în locul lui, toate pe un ton înţepat şi înţepător. Şi cui i s-a făcut milă de mine într-un final, ei bine, directoarei sucursalei căreia îi mulţumesc că are timp şi dedicaţie să se implice şi să rezolve probleme care nu sunt ale ei, să aiba răbdare şi dechidere să te ajute cu ceva şi să suporte mulţi subalterni care spun nu, în general din marea comoditate.
A avut amabilitatea să verifice dacă este cardul în ATM, să sune ca cineva să vină azi să îl elibereze , să mă sune când au venit, să îmi elibereze cardul având în vedere că aveam toate actele doveditoare că sunt cine sunt, inclusiv dovada de la poliţie că buletinul îmi este prizonier. Există şi oameni pe care îi interesează, dar de cele mai multe ori nu cei care au această sarcină.
Şi domnişoară de la ghişeu : cardul se poate bloca  telefonic, soldul se poate verifica telefonic, cei de la asistenţă vin când sunt solicitaţi dar a fost mai bine să mă fierbeţi pe mine că trebuie să aştept o săptămână cardul meu neblocat, fără a avea siguranţa că este în ATM, fără a-mi putea verifica soldul, nu că aş avea vreo avere pe el ci tocmai pentru că nu am.

Eşti în tot şi în toate, mereu.

Un pic de schimbare

Dacă ar fi după mine aş tuna şi aş cam fulgera continuu, simt o durere care se tot întinde dar azi a venit timpul să vorbim şi despre altceva.

Azi a venit timpul să îi spun La mulţi ani unui om care m-a dus pe cele mai înalte culmi şi câteodată, rar ce este drept prin unele prăpastii dar şi aşa eu în prăpastie şi el departe, departe mi-a fost aproape şi m-am odihnit în braţele lui când a fost mai greu. Îi mulţumesc că a fost lângă mine, îi mulţumesc că de mâna lui paşii mi-au devenit  mai siguri pe cărările întortocheate ale vieţii. Îi doresc să fie bun şi rabdător, să respire adânc, să răspundă mereu cu calm miilor de întrebări, îi doresc să fie sănătos şi să mă iubească întotdeauna. Deşi suntem doar la câţiva kilometri distanţă şi în acelaşi oraş, deşi diseară vom fi împreună ca şi aseară îmi este foarte, foarte dor de el...

La multi ani dragul meu soţ, te iubesc din tot sufletul şi îmi doresc să rezistăm ca şi până acum tuturor talazurilor vieţii.

From the past

Când eram mică nu era nimic pe lume să îndrăgesc în sufletul meu mai mult decât Crăciunul, avea toată lumina, întelegerea, povestea şi tradiţia noastră de familie, era totul sfânt şi pur şi simplu minunat. În prima zi de şcoală după vacanţa de Crăciun căutam prin multitudinea de paşi uşori în zăpada luminoasă şi uşor roşiatică de la felinarele străzii, pe aceia ai noştri, ai plimbărilor seara, toţi, ca să vedem oraşul gătit, al amintirilor de sărbătoare. Viaţa noastră e o imensitate de paşi, şi caut paşii de ieri, ca o amprentă a mea lăsată în trecut. Eram exact aici, în acelaşi loc, mă uit să văd daca eu cea de ieri mai sunt în preajmă. Aceleaşi locuri, aceleaşi lucruri, totul la fel şi totuşi incredibil de schimbat. Doar de o secundă avem nevoie ca nimic să nu mai fie, stau aici, un ceas mi-ar trebui să întorc puţin din timp, unde sunt paşii, unde sunt umbrele, unde sunt zâmbetele, unde sunt momentele mele, le văd dar nu pot să le ating şi merg mereu înainte în inerţia secundelor neiertătoare. Te caut, doar câteva pagini în trecut şi te-aş putea atinge, e aşa de aproape dar nu ajung şi totul s-a schimbat. Paginile unei cărţi le poţi da cu uşurinta înapoi, poţi recâstiga sentimente până şi cuvintele le poţi lua înapoi, dar viaţa, viaţa merge înainte şi este în unele situaţii cel mai sfâşietor lucru din lume.
Mă doare capul şi gâtul mă ustură de-atâtea lacrimi înăbuşite, mi-am dat seama ce îmi doresc,încă de ieri, şi din păcate voi spune aici, loc în care am primit mereu ce mi-am dorit şi nu am fost niciodată dezamăgită, dar în altă parte nu are cine mă auzi, vreau doar respect, respect pentru suferinţa mea. Nimic mai mult.

Unde

şi valuri semeţe de şoc s-au domolit uşor, s-au tot rostogolit, împins şi lovit de stânci către ţarm şi s-a lăsat o linişte, o linişte uşor stranie care ascunde numai durere. Durerea e mai mare pe fondul asta apăsător. Am trecut de şocul tragediei, de faptul că s-a întamplat chiar de ziua mea, am trecut de şocul anulării cununiei religioase, acum e linişte şi îmi e tot mai dor, usturător de dor...de telefoanele noastre zilnice în care chiar dacă nu spuneam nimic ne spuneam totul, de felul în care ne aştepta acasă, de discuţiile noastre interminabile, de felul în care alegea cuvinte fermecate care îmi dădeau imens de multă putere, de vocea ei caldă, de chipul ei atât de blând, e incredibil cum era suficient să o privesc şi toate talazurile din sufletul meu se domoleau, totul se făcea oglindă....A fost prea bună, mult prea bună...şi totuşi sunt atât de puţini oameni care înteleg că menirea noastră e atât de scurtă şi de grea încât tot ce contează e ce laşi în sufletele ce rămân...de câte ori nu am spus ...

Mă gândisem să fac un post separat, dar pentru că sunt una şi aceeaşi, şi oricum am învăţat de la mama că pe chipul tău nu trebuie să se vadă durerea chiar dacă uneori trebuie să o mai şi recunoşti, cu toate acestea chiar dacă am o zi grea ma gândesc la Marii dragi. De Sfânta Maria noi ne întâlneam mai mereu la bunica, aveam multe Marii de sărbătorit, ne aşezam cu toţii la masa lungă din curte, special pusă pentru această ocazie. Era mai mareu o zi frumoasă, cu soare, mamei îi plăcea mult.
La mulţi ani Mariilor dragi mie, mătuşii mele care a fost alături de noi, Mariei din downunder pe care o găsesc de o sensibilitate rară, felicitări mămicii ei pentru că are aşa o fată, Mariei lui Matei, care scrie atât de frumos şi m-a impresionat foarte tare pentru că am simţit-o aproape de mine în nişte momente grele, Mariei Cojocaru  pe care am descoperit-o de curând şi îmi este dragă, petrecere frumoasă şi sănătate mămicii ei, Mariei Sofia, fetiţa Carlei, jumătatea mai dominatoare a gemenelor, Marianei cu mult drag, care mi-a fost mereu aproape cu un sfat, Catincăi de care îmi e dor de când mama ei scrie mai rar...

Despre puterea unui om

Ce înseamnă să trăieşti cu un diagnostic atât de cumplit e greu de presupus, de înteles, trăieşti în nesiguranţa zilei de mâine cu grija stării de azi. E uşor de spus trăieşte fiecare zi aşa cum este, nimeni nu ştie până când, nici cei sănătoşi, e uşor să îi spui unui om bolnav aşa, ar fi o filozifie sănătoasă dar poţi oare să o adopţi.... Medicii spun contează cât, un an, doi, trei, într-adevăr sunt mai buni trei ani decât doi, dar calitatea acelor ani e cea mai importantă. Mi-e greu să vorbesc despre acest lucru, sunt incredibil de mulţi oameni bolnavi de cancer cărora le doresc din tot sufletul multă speranţă, credinţă şi mult noroc, le doresc o viaţă lungă şi suferinţă cât mai puţină posibil. Raportat la tragedia mea personală, repet calitatea vieţii acelor ani e extrem de importantă, medicii au obiceiul să taie în carne vie, sa citeze statistici şi să vorbească cu cea mai mare lejeritate despre lucruri extrem de grave, probabil că dacă nu ar fi aşa ar înnebuni dupa primii câţiva pacienţi, noi ceilalţi avem senzaţia că toate aceste lucruri groaznic de grele sunt departe de noi, nu ne-ar putea atinge vreodată.
Pe lângă un tratament îngrozitor care de cele mai multe ori are rolul doar de a prelungi situaţia , traumele psihice sunt teribile.Despre tratamente doar dacă mă opresc la cea mai cumplită, chimioterapia, pe scurt unul din cele mai grele tratamente, un tratament care distruge tot, am văzut filme dar nu au fost nici măcar puţin aproape de adevăr, e un calvar întreg. Şi trebuie să lupţi cu boala, să lupţi cu efectele secundare ale tratamentului, să te plimbi din spital în spital, de la doctor la doctor, după o reţetă sau alta. Să te plimbi când simţi fizic şi psihic neputinţă dintr-un spital în altul pentru că saloanele şi analizele de sânge sunt într-unul din ele iar ecograful în altul, pentru nişte oameni atât  de greu încercaţi nu s-a putut face astfel încât  absolut tot ce le era lor necesar să se găsească la îndemână, iar toate neajunsurile acestea să se răsfrângă asupra lor pentru care efortul a fost mai mult decât imposibil. Ce înseamnă să asculţi, nu mai poţi chimioterapie - mori, ce înseamnă să nu existe un sistem de îngrijire  a bolnavilor aflaţi în ultima fază, onorabil, ce înseamnă să întrebi patru medici acelaşi lucru şi să primeşti patru răspunsuri total diferite.
Traume psihice, la mama am văzut foarte rar, şi atunci doar le-am întrezărit, a fost aceeaşi ca înainte, poate mai bună, mai blândă, de parcă ar fi fost posibil mai mult, niciodată nu a cerut nimic, niciodată nu s-a comportat ca un om bolnav care ar merita mai multă atenţie. Cel mai cumplit lucru a fost faptul că a ştiut etapă cu etapă deznodământul, l-a ştiut din punct de vedere medical prea bine, l-a simţit şi l-a acceptat fără să se simtă niciun fel de disperare, plângere. Spunea că nu o doare nimic, că nu îi trebuie nimic, că îi e bine, o
vedeam cât se chinuie dar pe ea, pentru noi, nu o durea nimic. Aşteptam ca o minune o soluţie de la medici care măcar să îi calmeze puţin durerile pe care cu siguranţă le avea şi să ii dea un răgaz de câteva ore de somn, ea nu mai aştepta nici măcar acest lucru. Să trăieşti toate acestea, să fii perfect conştient şi lucid până aproape în ultima secundă şi să nu plângi, să nu te plângi, să nu fii nervos, să nu aştepti nimic de la cei din jur, să accepţi pur şi simplu şi să ai acelaşi comportament liniar, aceeaşi blândeţe, aceeaşi bunătate şi acelaşi calm pentru mine e incredibil.

Prima zi

Prima zi normală după atât de mult timp, am crezut că o dată ce voi intra în inevitabilul cotidian va fi mai bine, dar nu prea este, e doar prima zi, poate doar aceasta e atât de grea. Stăteam totuşi într-un balon de săpun într-un echilibru precar gata gata să se spargă, parcă totuşi în balonul meu realitatea era undeva mai departe şi parcă nu îmi venea să cred tot ce s-a întamplat, am mai spus ai vrea să stai pe loc, într-un colţ, ghemuit, şi să aştepti să te trezeşti dintr-un vis urât. Doare şi faptul că lumea merge înainte, nu stă pe loc niciodată, şi toată durerea curge lin facându-si loc în vâltoarea lor nebună.
Deci nu am rezolvat nimic.