Prea mult

Mi-am propus cândva să scriu aici despre cele mai importante femei din viaţa mea, despre trăirile şi felul în care sunt atât de speciale ele, îmi imaginam chiar că voi face şi ceva documentare, ascultând iar şi iar din vorbele lor calde şi aşezate cum îmi plăcea aşa de mult. Atât de trist dar multe din ele nu mai sunt. Am pierdut-o şi pe bunica, a fost o răscolire incredibilă între regretul pentru că ea nu mai este şi durerea că şi mama mea trebuia să fie cu noi. Sunt mult prea multe sentimente. Mă gândesc de multe ori cum de mai stau în picioare, cum de am venit azi la birou. Chiar dacă tindem să fim raţionali avem nevoie de semne şi le tot căutăm mereu, de multe ori poate ne e teamă să le spunem cu voce tare, poate cei din jur ne privesc cu o sprânceană ridicată, dar pentru noi, pentru fiecare avem nevoie să credem în ceva, să ne uităm cuprinzător în jur şi sa căutăm. Am numărat cu toţii în gând fără să ştim unii de ceilalţi şi ne-am spus la un moment dat biata bunica s-a stins când mama a împlinit fix patruzeci de zile de când nu mai este cu noi. Pur întâmplător nu ştiu, eu am nevoie să ştiu că ele sunt bine.
Cum era bunica, bunica era veselă, mereu pusă pe şotii, la ea ne strângeam toţi nepoţii după şcoală şi of biata de ea trebuia să ne puna tigaia de cartofi prăjiţi de fiecare dată când copii fiind strâmbam din nas la mâncarea cu trudă gătită pentru noi. Nu ştia ce să ne mai dea,  ne-ar fi dat sufletul ei. A trăit toate sentimentele dureroase posibile, şi-a pierdut parinţii, soţul, sora, fiica. Mi-aş fi dorit să îi alin mamei durerea pierderii mamei ei, mi-aş fi dorit să o ţin în braţe aşa cum a facut vărul meu cu mama lui, mi-aş fi dorit să îi stea alături ambele fiice, dar viaţa a vrut ca mama să fie cu ea şi nu cu noi.
Intr-o zi o să scriu despre femeile din viaţa mea, ele sunt prezente mereu în sufletul, gândul şi toată fiinţa mea.