Despre puterea unui om

Ce înseamnă să trăieşti cu un diagnostic atât de cumplit e greu de presupus, de înteles, trăieşti în nesiguranţa zilei de mâine cu grija stării de azi. E uşor de spus trăieşte fiecare zi aşa cum este, nimeni nu ştie până când, nici cei sănătoşi, e uşor să îi spui unui om bolnav aşa, ar fi o filozifie sănătoasă dar poţi oare să o adopţi.... Medicii spun contează cât, un an, doi, trei, într-adevăr sunt mai buni trei ani decât doi, dar calitatea acelor ani e cea mai importantă. Mi-e greu să vorbesc despre acest lucru, sunt incredibil de mulţi oameni bolnavi de cancer cărora le doresc din tot sufletul multă speranţă, credinţă şi mult noroc, le doresc o viaţă lungă şi suferinţă cât mai puţină posibil. Raportat la tragedia mea personală, repet calitatea vieţii acelor ani e extrem de importantă, medicii au obiceiul să taie în carne vie, sa citeze statistici şi să vorbească cu cea mai mare lejeritate despre lucruri extrem de grave, probabil că dacă nu ar fi aşa ar înnebuni dupa primii câţiva pacienţi, noi ceilalţi avem senzaţia că toate aceste lucruri groaznic de grele sunt departe de noi, nu ne-ar putea atinge vreodată.
Pe lângă un tratament îngrozitor care de cele mai multe ori are rolul doar de a prelungi situaţia , traumele psihice sunt teribile.Despre tratamente doar dacă mă opresc la cea mai cumplită, chimioterapia, pe scurt unul din cele mai grele tratamente, un tratament care distruge tot, am văzut filme dar nu au fost nici măcar puţin aproape de adevăr, e un calvar întreg. Şi trebuie să lupţi cu boala, să lupţi cu efectele secundare ale tratamentului, să te plimbi din spital în spital, de la doctor la doctor, după o reţetă sau alta. Să te plimbi când simţi fizic şi psihic neputinţă dintr-un spital în altul pentru că saloanele şi analizele de sânge sunt într-unul din ele iar ecograful în altul, pentru nişte oameni atât  de greu încercaţi nu s-a putut face astfel încât  absolut tot ce le era lor necesar să se găsească la îndemână, iar toate neajunsurile acestea să se răsfrângă asupra lor pentru care efortul a fost mai mult decât imposibil. Ce înseamnă să asculţi, nu mai poţi chimioterapie - mori, ce înseamnă să nu existe un sistem de îngrijire  a bolnavilor aflaţi în ultima fază, onorabil, ce înseamnă să întrebi patru medici acelaşi lucru şi să primeşti patru răspunsuri total diferite.
Traume psihice, la mama am văzut foarte rar, şi atunci doar le-am întrezărit, a fost aceeaşi ca înainte, poate mai bună, mai blândă, de parcă ar fi fost posibil mai mult, niciodată nu a cerut nimic, niciodată nu s-a comportat ca un om bolnav care ar merita mai multă atenţie. Cel mai cumplit lucru a fost faptul că a ştiut etapă cu etapă deznodământul, l-a ştiut din punct de vedere medical prea bine, l-a simţit şi l-a acceptat fără să se simtă niciun fel de disperare, plângere. Spunea că nu o doare nimic, că nu îi trebuie nimic, că îi e bine, o
vedeam cât se chinuie dar pe ea, pentru noi, nu o durea nimic. Aşteptam ca o minune o soluţie de la medici care măcar să îi calmeze puţin durerile pe care cu siguranţă le avea şi să ii dea un răgaz de câteva ore de somn, ea nu mai aştepta nici măcar acest lucru. Să trăieşti toate acestea, să fii perfect conştient şi lucid până aproape în ultima secundă şi să nu plângi, să nu te plângi, să nu fii nervos, să nu aştepti nimic de la cei din jur, să accepţi pur şi simplu şi să ai acelaşi comportament liniar, aceeaşi blândeţe, aceeaşi bunătate şi acelaşi calm pentru mine e incredibil.